Scrisul frumos era așezat pe foaia de hârtie ca și cum femeia nu își prezenta demisia, ci o lucrare pentru școală, o temă dată spre corectare.
Era duminică, a doua zi de la întâlnirea lui Ian cu Will și, așa cum spusese, femeia nu întârziase nici măcar un minut. Era ora cinci și jumătate, iar ea se afla în restaurant pentru a-și prezenta demisia. Trebuia să recunoască faptul că fusese impresionată să îl găsească acolo pe Arnwitch. Bărbatul se afla în biroul de la etaj, destinat patronului, în care nimeni nu își pusese amprenta prea tare încă. Nu avusese de ales decât să o primească, iar ea, ca o triumfătoare îi înmână demisia. Ian o luă, se uită la scrisul cursiv, se așeză pe scaunul de la birou și își ridică o sprânceană în direcția ei:
— Wilma Greystone?
Mda. Nici ea nu era mândră de numele ei. De aceea, încă din copilărie alesese să i se spună Will în loc de Wilma.
— Da, răspunse. V-am înmânat demisia...
— Sper că înțelegi de ce fac asta, o întrerupse Ian.
— Trebuie să înțeleg?
Ian se ridică în picioare și oftă înaintea încăpățânării viitoarei mămici. Lăsă foaia pe birou și se îndreptă spre geam.
— Nu vreau să existe vreun accident, repetă.
— Până acum nu a existat, replică la fel de mândră. Însă, își luă geanta și își aranjă geaca, faceți cum vreți. Dacă mă scuzați, am lucruri mai bune de făcut decât să vă ascult explicațiile ilogice.
— Wilma...
Femeia se încruntă, deranjată de utilizarea atât de intimă a prenumelui:
— Will sau domnișoara Greystone... Privi în direcția lui: Dar, pentru dumneavoastră, domnule Arnwitch, este doar domnișoara Greystone.
Bărbatul se uită la ea, își ridică o sprânceană și brusc gura lui se contură într-un zâmbet frumos; apoi, zâmbetul se lărgi, iar Ian începu să râdă. Zgomotul gros al râsului său umplu camera și o făcu pe Will să se minuneze de expresia lui fericită. Când era serios părea aproape fioros. Dar când râdea... Se trezi zâmbind și ea înaintea expresiei lui de fericire. Nu știa ce îi generase așa un râs, dar consideră că trebuia să râdă mai des, pentru că era așa de chipeș cu zâmbetul ăla. Inima îi bătu mai tare, un val de dorință străbătându-i corpul și împrăștiindu-se în mii de fiori care își aveau traiectoria spre sânii și abdomenul femeii. Will își puse o mână pe abdomen, șocată că simțea dorința generată doar de râsul bărbatului. Dacă acum ar fi atins-o? Alt val îi atacă abdomemul și ea își impuse să se liniștească până ce nu avea să se facă și mai tare de râs.
Luă două guri de aer, o postură indiferenta și întrebă:
— Ce este așa de amuzant?
Ian oftă și își șterse lacrimile. Modul în care i se înroșise chipul îl făcea să pară și mai tânăr, și mai frumos.
— Domnișoară Greystone...
— Da, ăsta este numele meu.
Bărbatul își drese vocea și zise:
— Ești însărcinată, asta unu la mână, și doi, am dreptul să-ți spun Will.
Acum o scotea din sărite de-a binelea; de vină fusese expresia lui amuzantă când spusese că este însărcinată și sarcasmul din privirea lui când își invocase drepturile.
— Și dacă sunt însărcinată, ce? Și nu, nu ai niciun drept să-mi spui Will.
— Ia gândește-te. Își încrucișă brațele la pieptul lui lat și, distrasă, Will iar se concentră pe semnalele de alarmă din organismul ei. Cum de putea să o excite bărbatul ăsta doar cu o singură mișcare? La naiba cu el!
— Repet: nu ai niciun drept! Și, din momentul ăsta, nu mai sunt nici angajată aici. Vocea ei se îngroșase puțin datorită momentului de dorință și roși atunci când el zâmbi trufaș. Dădu să se întoarcă și să plece, dar el o prinse de mână și o lipi de pieptul lui.
— Chiar dacă nu ești angajată aici, Will, acum cinci luni m-am culcat cu tine. E amuzant ca soarta să ne aducă din nou împreună...
— Nu a fost soarta, răspunse ea, ci restaurantul ăsta!
— Zi cum vrei, Will. Haide să nu fim dușmani. Înțelegi de ce nu vreau să lucrezi aici. Și esti suficient de mare să îți dai seama că eu pun paternitatea acestui copil sub semnul întrebării.
Inima ei tresări atât de teamă cât și de anticipație. Era lângă el și era lipită de trupul lui, iar copul frustrat reacționa. Sentimentele care se contopeau când era lânga el erau așa de complicate, inexplicabile și puternice. Nu înțelegea de ce răspundea așa în fața lui. Dar înțelegea că, daca el și-ar fi lipit gura de a ei, acum, ar fi sfârșit să facă sex pe covorul din biroul lui. Și, în ciuda a ceea ce făcuse cu ceva timp în umră, ea nu era o curvă, femeia ușoară la care acest bărbat se aștepta. Se dezlipi de brațele lui, împingându-l puțin în încercarea de a nu se bâlbâi:
— Copilul meu, copilul acesta, nu te interesează! Te rog să mă lași în pace.
— Oare? întrebă, privind-o fix în ochi. Spune-mi cât de avansată e sarcina.
Ea își așeză o mână pe abdomen, simțindu-se amenințată.
— Nu te interesează.
— Ba da, Will, mă interesează.
Ea înghiți in sec și luă o decizie pe care nu o gândi așa cum ar fi trebuit:
— Șase luni și jumătate.
— Deci chiar nu e al meu... Văzu, parcă, puțină dezamăgire pe chipul lui, dar dezamăgirea, firul subțire care îi conturase trăsăturile, dispăru sub masca sarcasmului și a răutății.
— Ai fi vrut să fie? îl întrebă precaută.
Bărbatul își descleștă fruntea:
— O zi bună, Will, o salută.
Femeia nu se putu abține să nu zâmbească. Da. Ian Arnwitch și-ar fi dorit ca acest copil să fie al lui. Iar ea îi răpea această plăcere printr-o minciună. Cu toată satisfacția pe care o simțea, gândea că o făcea și pentru că nu își dorea ca el să pună monopol pe ea. Nu cred că e genul acela de tip, Will. Dar așa nu crezuse nici despre el și se dovedise că intuiția ei avea multe lipsuri. Se întoarse și ieși pe ușă, iar Ian se aseza la birou și reciti foaia pe care ea își scrisese demisia.
*
Michael ajunse la restaurant pe la ora opt. Își parcă mașina în fața acestuia și ieși. Aerul, puțin mai blând decât cel din ziua precedentă, îl întâmpină. În Aberdeen, frumoasă era puritatea locului. Totul părea așa desprins din basm.
Se îndreptă spre ușa din față și intră în restaurantul plin. Oamenii vorbeau, iar mirosurile de mâncare se ridicau în aer. Totuși, tensiunea se putea citi cu ușurință. Într-un colț, câteva angajate vorbeau încruntate. Trecu pe lângă mese și se îndreptă spre ele.
— Ce se întamplă? Sunteți cumva la o adunare importantă aici?
Femeile îl priviră încruntate, de parcă el era cel idiot aici, și una dintre chelnerițe îl informă scurt:
— Proprietarul a concediat-o pe Will.
Asta chiar că era o veste șocantă, atât de șocantă, încât Michael rămase cu gura căscată. Ce Dumnezeu...?
— Când...? întrebă el.
— Eu l-am văzut aseară pe domnul Arnwick...
— E Arnwitch, Mary, îi reaminti unul dintre chelneri exasperat, de parcă fata greșise de sute de ori patronimul până atunci.
— La naiba cu numele lui!, exclamă nerăbdător Michael. Continuă.
— Da..., își reluă aceasta ideea. Și intrase în bucătărie. Am dat nas în nas cu el. Nici nu știa cine e bucătarul. Iar astăzi, domnișoara Greystone nu a venit și, cand am ajuns eu, de dimineață ca să încep să pregătesc sosurile, proprietarul a zis că el va găti pentru o perioadă de timp.
— Asta a zis?, întrebă Michael printre dinți.
— Da, domnule, zise fata.
Michael incuviință și luă o hotărâre:
— Continuați-vă treaba. Revin la șase, când se închide.
— Și cum rămâne cu...?
— Am spus să vă continuați treaba, o întrerupse Michael nervos, trântind ușa în urma lui. Își trecu o mână prin păr și mârâi nervos. La naiba cu Arnwitch!
*
— Să ne continuăm treaba?!, făcu unul din chelneri. Au înnebunit cu toții?
— Ați auzit ce a zis, plescăi plictisit un altul. Haideți să ne continuăm treaba.
Se îndreptară spre mese, chiar dacă lumea din restaurant era nervoasă, extrem de nervoasă dacă ar fi stat cineva să îi analizeze. Pentru ei, domnișoara Greystone era singura femeie care le putea satisface vreodată gusturile, era drăguță și era de-a casei. Toți îl cunoșteau pe Michael, iar ea era practic nepoata tuturor, simpla nepoțică, nu bogătanul acesta care le aranja mâncarea de parcă se aflau în vreun restaurant fițos al Parisului. Nimeni nu venea aici pentru design-ul felurilor de mâncare pe care Ian încerca să îl realizeze cât mai complex. Pe lângă asta, Ian Arnwitch era un străin pentru ei. Și cu ce drept o concediase un străin pe domnișoara Greystone?
*
Acasă, Will Greystone era așezată pe canapeaua din sufragerie și, cu televizorul deschis, organiza niște documente vechi. Tocmai ce lua markerul negru și nota pe una dintre cutiile de depozitare „liceu" când Michael intră brusc în casă, complet neinvitat.
— Wilma Greystone!
Femeia oftă și lăsă markerul jos, luă cutia într-o mână și se ridică în picioare.
— Da, unchiule Mike.
Îl văzu venind spre ea, furios. Se părea că vestea demisiei ei se aflase și nu fusese primită cu atât de multă fericire.
— De ce nu mi-ai spus că Arnwitch te-a concediat?
Will se încruntă, pentru că nu era deloc adevărat ce îndruga unchiul ei acolo:
— M-a concediat? El a zis că m-a concediat?
— Nu. Toți spun că asta a făcut..., adăugă precaut. N-am auzit-o de la el, dar...., acum era cu adevărat bulversat. Nu e adevărat? Te-ai hotărât să își iei concediu prenatal?
— Nu, unchiule, răspunse Will întorcându-se cu spatele și îndreptându-se spre debara. Mi-am dat demisia.
Cutia îi fu smulsă din mâini de către Michael. Acesta o așeză jos, lângă cealaltă cutie.
— Și de ce ai făcut asta, copilă?
— Pentru că el a zis că nu vrea accidente în bucătărie și, cum nu am vrut să mă concedieze, mi-am dat pur și simplu demisia.
— Aha! zise Michael. Am să-l omor pe ticălosul ăla!
— Ce? De ce?, întreba nedumerită Will.
— Te-a constrâns să îți dai demisia, accentuă cuvântul ca și cum aceea era crima capitală.
— Păi, da, dar..
— Atât voiam să aud. Trecu pe lângă ea, pregătit să se reîntoarcă mai curând la restaurant, dar Will îl prinse de braț.
— Unchiule...
— Nu avea niciun drept...
— Ba are, unchiule, zise ea. E patronul.
— Dar...
— Te rog să te calmezi. Hai, mi-a mai rămas niște ceai cald. Te va calma.
Bărbatul oftă și o urmă docil. Se așeză la masa din bucătărie și primi cana cu ceai cald.
— Din cauza faptului că ești însărcinată el..
— Ssst, bea, îl îndemnă. Poate că are mai multe drepturi decât afișează, unchiule.
Bărbatul sorbi două guri din ceai și întrebă, rumegând informația îngrijorat de perspectiva derulării unor posibilități pe care nu dorea să le numească.
— Ce vrei să spui?
Femeia își așeză o mână peste mâna lui pentru a-l împiedica să bea:
— L-am întâlnit pe Ian Arnwitch la un hotel, în urmă cu cinci luni. Mike se încruntă. Atunci a apărut bebelușul, unchiule...
Ochii bărbatului se măriră, iar gura formă un O perfect. Will se lăsă pe spate, în scaunul cu margini roșii ale mesei, continuând:
— Nu vreau să mă iau prea tare cu el, pentru că nu vreau să afle că e al lui.
— De ce nu?
Oftă și își încrucișă brațele la piept.
— Nu vreau să mă controleze.
— Dar e un copil în joc, Will!, protestă acesta pentru că ceea ce făcea nepoata lui era greșit.
— Da, dar..., glasul i se pierdu. Te rog, unchiule. Respectă-mi dorința.
Bărbatul își frecă barba și, când nu căzu la vreun consens cu sinele, înjură:
— Fire-ar să fie, bine! Ținu totuși să îi amintească: Dar, Will, nu e corect ceea ce faci.
— Știu, oftă ea.
*
Fusese o zi lungă, chiar dacă lui Ian îi plăcea să gătească, să fie bucătarul, cel care dicta în bucătăria pe care o putea numi a lui. Ceea ce îi distrusese starea complet fusese forfota dinafară și ajutorul de bucătar care îl tot contrazicea. „Domnișoara Greystone nu face așa!", „Will taie oul așa...", „Domnișoara face cafeaua altfel și așa îi place domnului Stone." Will în sus și Will în jos, astfel încât, dacă ziua nu s-ar fi încheiat, l-ar fi aruncat pe bărbatul pistruat afară, direct pe geamul bucătăriei. Dar, slavă Cerului, se încheiase, iar ultimul client plecase bolborosind ceva.
Își îndreptă oasele, întinzându-se, și se așeză pe scaunul de la biroul său. Își frecă tâmplele, o migrenă supărătoare mocnindu-i deja în creier. Încă avea demisia ei pe birou. Făcea un l chiar frumos, iar toate literele erau așa rotunjite încât semnătura ei era plină de înflorituri.
Își aminti de culoarea părului ei. Era ușor buclat și era la fel de castaniu precum copacii din Amazonia. Ochii ei... Tremură amintindu-și cu câtă intensitate îl privise ea, iar, în final, vocea ei groasă ascundea faptul că și ea îl dorea. Cât de ciudată era...
Totuși, își dorise ca ea să-i spună că e însărcinată în cinci luni, să îi confirme bănuielile. Un copil era o responsabilitate uriașă. Mai bine să nu fie al lui, se răzgândi rapid, năpădit de un alt gând. Oare?
Își alungă prorpia contrazicere când Michael ciocăni în ușă:
— Deranjez?
Ian oftă și dădu negativ din cap.
— Cum a fost?
— Știu că ești deja informat că am dat-o afară. Cred că până in Edinburgh s-a aflat asta.
— Da, zâmbi Mike. Am și fost la ea acasă și ea mi-a explicat ce și cum.
— Ce ți-a explicat?, îl întrebă curios.
— Că și-a dat demisia și ca nu trebuie să fiu furios.
— De ce ai fi furios? E un angajat, la urma urmei.
— E nepoata mea, îl informă Michael relaxat.
Ian se înecă cu propria salivă. Un alt șoc și inima lui ceda. Nepoata lui? Se culcase cu nepoata lui Michael?
— Cum...?
— Mama ei a fost sora mea.
— Nu am știu că ai avut...
— Respiră, Ian, îl îndemnă când observă că se făcea stacojiu la față.
Bărbatul se conformă.
— Deci... Suntem bine?
— Da, Ian. Suntem bine.
Michael se tolăni în fotoliul din fața biroului și încercă să găsească un subiect, unul nou, ca să nu își amintească faptul că Ian era tatăl copilului nelegitim al lui Will. Informația asta îi stătea pe limbă și nu îl ajută nicidecum când Ian deschise chiar această vulnerabilitate:
— Știi... nepoata ta e însărcinată.
— Și ce-i cu asta?
— Cum ai angajat-o?
— A fost alegerea ei. Iar după venirea din America, societatea de aici nu prea a acceptat-o până în momentul în care a făcut mult bine micii comunități. Plus că se plictisea singură acasă. Când s-a eliberat postul aici și l-a vrut ea, știindu-i CV-ul, am acceptat.
— De ce a plecat în America?, întrebă și mai curios Ian.
— Pentru studii și, bineînțeles, cu fostul iubit.
— Iubit? Asta era ceva nou.
— Da, zise el.
— Crezi că el e tatăl?, întrebă după o pauză în care se gândi el însuși la perspectiva asta.
— Nu știu, Ian, își mușcă Mike buzele. Dar ție ce îți pasă?
— Ei bine..., Ian își drese glasul, nu îmi pasă.
— Atunci?
Ian oftă, hotărând că era pe un teren nesigur:
— Trebuie să găsim un bucătar.
— O sa caut, zise Michael. Între timp, privi spre mânecile suflecate ale cămășii lui Ian, văd că te descurci.
— Da, dar când o să plec vreau să știu că am lăsat pe cineva competent aici.
— Și când pleci?
— Nu știu... Acum, chiar nu mai știu.
Mintea lui era la o singură femeie, la Will Greystone și la minunatul ei trup, la senzațiile pe care le trezea în el și la cum îl făcea să se simtă când se afla în preajma ei, mai exact ca un puștan de-abia intrat la pubertate.
Îl înnebunea, iar asta nu era de bine...
Da, știu. Este un capitol cam scurt, dar sper să vă placă chiar și așa. :))))
2607 cuvinte