Atunci când sărutul nostru se sfârşeşte, simt că mă sufoc. Aerul din jurul meu este mult prea dens, aproape irespirabil. Rămân nemişcată în faţa lui, incapabilă să schiţez vreun gest. Ştiu că am făcut o mare greşeală, un lucru idiot ce m-ar putea afecta mai rău ca orice. Cu toate astea, nici dacă aş putea, nu aş vrea să schimb ceva.
Ochii lui se închid, pentru o secundă. Înghite în sec. Aş vrea să ştiu tot ce îi trece în mine, să ştiu ce gânduri îl măcina, să îi cunosc toate secretele. Ar fi totul atat de ușor.
- Nu am intenționat, nici măcar o secundă, să îţi fac rău! șopteşte, privindu-mă fix în ochi.
Ştiu! La naiba, chiar ştiu! Dar asta nu schimbă lucrurile cu nimic. O relaţie clădită pe minciuni, spuse din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, este sortită eşecului. Secretele dor şi el trebuie să înţeleagă asta.
Singurele lucruri pe care mi le-am dorit de la relaţia noastă au fost: sinceritatea şi iubirea lui. Nu mi-a oferit asta.
- Nu îţi voi cere să mă ierţi şi să o luăm de la început. Nu sunt atât de cretin încât să cred că ai putea face asta. Nici prostia aia cu „hai să fim prieteni" nu am de gând să o mai spun. Eu te vreau a mea. Vreau să fiul al tău!
- De ce? întreb, ferindu-mi privirea de a lui.
Este foarte posibil ca lui să i se pară o întrebare idioată, dar nu îmi pasă. Îmi doresc din tot sufletul să îi cunosc răspunsul, să îl aud rostit de el.
Lasă capul uşor pe spate şi oftează adânc. Îl exasperez, ştiu asta, dar nu am de gând să cedez. Nu şi de această dată.
- Am nevoie de răspunsul tău! spun privindu-l neîntrerupt.
Sper că voi reuşi, măcar din gesturile lui, să îmi dau seama ce gândeşte.
- Am nevoie să te sărut!
Se apleacă uşor, apropiindu-şi, din nou, buzele de ale mele.
Deşi întreg trupul îmi tânjeşte după atingerile lui, fac un pas în spate, depărtându-mă de el atât cât mi se permite. Mâinile lui încă le ţin prizoniere pe ale mele.
- Nu! Eşti învăţat să primeşti întotdeauna ceea ce vrei şi nu îţi pasă de ceilalţi, de sentimentele lor. Indiferent de circumstanţe, tu vei face doar ceea ce crezi că va fi bine pentru tine. Doar spune-mi cuvintele ale! Spune-mi ce vreau, ce am nevoie să aud!
Ochii i se măresc instant la auzul cuvintelor rostite de mine. Strânsoarea din jurul mâinilor mele slăbeşte uşor, uşor, până când ajunge să nu mai existe. Nu mă mai atinge, nu mă mai ţine captivă lângă el. Cu toate astea, încă sunt incapabilă să mă mişc. Privirea lui stăruitoare mă ţine ostatică.
- Nu sunt un obiect, Dylan! Nu este suficient să apari aici, să mă săruţi și să faci o criză de gelozie pentru a mă face să fiu „a ta"! Am o inimă. Știi bine asta. Ai frânt-o ori de câte ori ai avut ocazia.
Lucrurile nu sunt deloc complicate, el le face așa. Am nevoie doar de confirmarea rostită a unor sentimente pe care insinuă că mi le poartă.
Pot lupta cu orice, atât timp cât o fac pentru iubite. Dacă dragostea nu e reciprocă, nu are rost războiul.
Simt cum lacrimi fierbinţi încep să îmi curgă încet pe obrajii. Îmi muşc buza de jos în încercarea de a le face să se oprească, dar nu obţin niciun rezultat.
- Ăsta este efectul tău asupra mea! oftez şi îi arunc un zâmbet dureros.
Mă priveşte concentrat, dar nu schiţează nici măcar un gest. Faţa lui este neschimbată, nu trădează nicio emoție. Lucrul acesta mă înnebuneşte. Aş fi vrut ca măcar o părticică a corpului său să reacţioneze la durerea mea, să îmi demonstreze că nu este total nepăsător.
Plec de lângă el, îndreptându-mă cu paşi mari, spre ieşirea din living. Fug pe scări, în cameră şi am grijă să încui uşa în urma mea. Ştiu că va veni aici, într-un final, dar încă nu m-am hotărât dacă vreau să îl las să intre.
De ce nu poate înţelege cât de importante sunt acele două cuvinte, pentru mine. Ele îmi oferă garanţia că lucrurile au rămas la fel, că sentimentele lui sunt neschimbate şi că timpul pe care l-am petrecut departe unul de celălalt, nu a avut absolut nicio putere împotriva noastră. Refuzul lui îmi frânge inima în mii de bucăţi şi îmi este extrem de teamă că, la un moment dat, aceasta va ceda definitiv, că nu voi reuşi niciodată să o vindec de una singură.
Îmi dau seama că plâng aproape isteric, cu lacrimi mari, amare, suspine şi sughiţuri, abia atunci când nu mai pot respira.
O bătaie uşoară în uşă mă face să tresar. Nu ştiu dacă e Dylan sau doamna Kaily pentru că „musafirul" nu spune nimic. Apasă pe clanţă și se retrage, după ce constată că este încuiat.
Îmi îngrop faţa în perne şi continui să plâng. O fac cu atât de multă disperare încât am senzaţia că sufletul îmi părăseşte trupul în acelaşi timp cu lacrimile.
Aud sunetul produs de cheia învârtită în broască, dar nu reacţionez. Nu vreau să o fac.
Simt cum cineva se aşează la marginea patului, dar nu mă deranjez să văd cine este intrusul. Îmi doresc să fiu singură şi sper că lipsa mea de reacţie îi va da de înţeles acest lucru. Din păcate, acest lucru nu se întâmplă.
O mână rece se aşează pe umărul meu stâng, mângâindu-mi uşor pielea acoperit de materialul subţire al cămăşii. Fiorii provocaţi de simplă atingere mă fac să îmi dau seama cine este musafirul meu nepoftit. O singură persoană are capacitatea de a-mi da toate funcţiile corpului peste cap, indiferent de situaţie. Exact pe ea nu o vreau aici.
Totuşi, ceea ce mă surprinde este reacţia incredibil de controlată.
- De ce nu ţipi? De ce nu loveşti nimic? întreb printre suspine, fără să mă ridic.
- De ce aş face asta?
Glasul lui este blând. Cu ajutorul degetelor sale lungi, continuă să traseze liniuţe delicate pe umărul meu.
- Pentru că asta faci, Dylan! Atunci când nu îţi convine ceva ţipi, loveşti, distrugi tot ceea ce te înconjoară!
Îi înlătur mâna de pe mine şi mă ridic. Ochii lui negrii mă privesc lipsiţi de vlagă.
- Poate, dar acum nu sunt îndreptăţit să o fac.
Trăsăturile lui sobre rămân neschimbate. Arată de parcă cineva i-a absorbit întreg sufletul şi tot ceea ce a mai rămas din el este această carcasă frumoasă din faţa mea.
- Nu mai plânge, șopteşte şi îmi prinde faţa în mâini.
Îmi şterge extrem de concentrat lacrimile de pe obraji, cu ajutorul degetelor sale mari. Corpul meu tresară la fiecare atingere. Lucrul acesta îl face să zâmbească. Brusc, se ridică de pe pat, fără să spună nimic.
Îl urmăresc cu privirea cum se îndreaptă spre biroul de pe care ia un pachet de şerveţele umede şi se întoarce. Ştie că mişcarea lui m-a luat total prin surprindere şi mirarea mea îl amuză incredibil de tare.
Se aşează, din nou, pe pat. De data asta, nu la margine, ci foarte aproape de mine. Scoate un şerveţel şi folosindu-se de el, începe să îmi şteargă întreg machiajul de pe faţă. Nu mă împotrivesc. Trupul meu se bucură de atingerile lui delicate.
- Întreaga situaţie îmi aminteşte de seara în care te-am văzut prima oară. Tremurai, la fel ca şi acum.
Cuvintele lui blânde îmi mângâie inima.
- Ce te-a făcut să îţi schimbi părerea despre mine? Mă urai.
Îmi adresează întrebarea cu zâmbetul pe buze. În aşteptarea răspunsului meu, scoate un alt şerveţel din pachetul pe care l-a aşezat lângă picioarele mele şi continuă procesul de demachiere, dar nu înainte de a-l arunca pe cel uzat, pe podea.
- Nu te uram! spun uşor indignată, încruntându-mă uşor.
- Ba da, o făceai! Ce Dumnezeu, Abygail! Ai preferat să păzeşti rabla aia nenorocită a prietenei tale desfrânate, chiar şi după ce te-am rugat, cât am putut de frumos, să mă însoţeşti.
Amintirea nopţii invocate mă face să zâmbesc. În acel moment, nici măcar nu îndrăzneam să îmi imaginez că vom ajunge atât de departe.
- Nu te uram, sincer. Nici măcar nu aveam cum să o fac, nu te cunoşteam. Nu aveam o părere tocmai bună despre tine, recunosc, dar nu din acest motiv am ezitat să mă urc în maşină. Erai un străin. Era normal să fiu reticentă, habar nu aveam de ce erai în stare.
Nu ştiu dacă acest răspuns este sau nu mulţumitor pentru el, dar nu asta contează. Ceea ce am spus este purul adevăr.
- Ce te-a făcut să îţi schimbi acea părere proastă?
Se pare că Turner are nevoie de anumite răspunsuri pentru a-şi rezolva câteva probleme din trecut.
- Sincer, habar nu am! Mi-ai intrat în cap, ai pus stăpânire pe gândurile şi sufletul meu. În mod cert, chiar dacă erai cea mai rea persoană din univers nu ar mai fi contat. Nu pentru mine. Cred că m-am îndrăgostit de tine, încă din seara aia. Uneori, îmi este îngrozitor de teamă că iubirea pe care ţi-o port nu va muri niciodată, nici măcar după ce tu vei pleca definitiv din viaţa mea.
Lacrimi noi ameninţă să îmi ude obrajii, dar Dylan le şterge imediat.
- Temerile tale sunt nefondate, Abygail. Ştii foarte bine asta! Nu am cum să îţi garantez că voi fi aici, lângă tine, tot restul vieţii, dar îţi jur că nu voi pleca şi nu te voi lăsa nici pe tine să o faci, până nu voi fi convins că între noi nu mai există sentimente.
Respir adânc şi mă năpustesc asupra buzelor sale. Vreau să le gust, să le simt, să ştiu că îmi aparţin în totalitate. Total luat prin surprindere de gestul meu, Dylan se prăbuşeşte pe patul moale, acoperit de aşternuturi din mătase. Încerc să mă ridic, pentru a verifica dacă este bine, dar mâna lui mă prinde de ceafă şi îmi opreşte mişcarea. Buzele lui le săruta delicat, provocator pe ale mele, apoi se retrag. Mă aplec uşor şi îl sărut tandru. Vizibil nemulţumit de calmitatea mişcării mele, hotărăşte să preia conducerea şi fără ca măcar să îmi dau seama cum, ajunge deasupra mea. Picioarele lui stau de o parte şi de alta a trupului meu tremurândă şi mâinile le foloseşte pentru a le imobiliza pe ale mele. Mă priveşte, vizibil mulţumit de incapacitatea mea de a mă mişca, apoi începe a plaseze mici pupici aţâţători pe maxilarul şi gâtul meu. Gura mea tânjeşte după a lui atât de tare încât buzele încep să mă doară. Îl vreau!
-Eşti nerăbdătoare, micuţă Abygail? întreabă pe un ton grav, gâfâind uşor.
Nu am puterea necesară pentru a articula un cuvânt, aşa că singurul răspuns pe care îl pot oferi este un semn dezaprobator din cap.
Ştie că mint, îmi dau seama de asta după zâmbetul pe care îl afişează, dar, spre surprinderea mea, nu spune absolut nimic.
Plasează un scurt şi cast sărut pe buzele-mi buclucaşe şi se ridică de pe pat. Mă ajută şi pe mine să fac acelaşi lucru, dar nu înainte de a-mi studia imaginea răvăşită.
- Ţi-am spus deja cât de mult îmi place fusta asta a ta, nu?
Întrebarea lui mă face să privesc spre bucata de material ce ar trebui să îmi acopere bună parte din picior şi să constat că sunt aproape dezbrăcată, fusta mea fiind ridicată. Roşesc instant şi îmi acopăr goliciunea.
- Nu te ruşina, iubito! Nu ai de ce.
Mâna lui stângă îmi mângâie obrazul drept cu delicateţe, apoi se retrage.
- Te aştept în bucătărie, peste zece minute. Schimbă-te!
Părăseşte încăperea înainte de a putea eu obiecta şi închide uşa în urma lui.
Trag aer în piept şi mă trântesc, din nou, pe pat. Nu îmi vine să cred ce întorsătură au luat lucrurile. De la a plânge, am ajuns la a tremura de plăcere în braţele celui ce mi-a provocat suferinţa. Ştiu că nu am dat dovada de prea multă inteligenţă, atunci când am cedat în faţa lui, dar oare contează acest lucru? Nu toţi oamenii sunt orbiţi de iubire?
Hotărăsc să las meditaţia pentru mai târziu şi mă ridic. Trebuie să mă schimb. Nu am despachetat toate hainele, aşa că sunt nevoită să caut câteva lucruri cu care să mă îmbrac în valiză, nu în dulap.
După ce înşir mai multe bluze şi perechi de pantaloni pe podeaua frumos lustruită, hotărăsc să port o pereche de colanţi negrii şi un tricou alb, lărguţ. Nu arăt spectaculos în aceste haine, dar nici să caut o altă ţinută, nu am timp şi nici chef.
Îmi părăsesc camera în grabă, lăsând în urmă un adevărat haos. Nu am strâns lucrurile pentru că oricum trebuie să le scot iar, mai târziu. Nu îmi pot lăsa hainele să zacă la nesfârşit într-un geamantan, trebuie să le aşez în dulap.
Cobor scările încet, gândindu-mă la cum ar putea decurge lucrurile. Nu ştiu la ce să mă aştept şi asta pentru că exact aşa stau lucrurile între noi. Avem sau am avut o relaţie extrem de imprevizibilă.
Îl găsesc pe Dylan în bucătărie, aşezat la masă. Constat că şi el şi-a schimbat hainele. Poartă acum cu o un training gri. De îndată ce mă vede, îmi zâmbește şi îmi face cu ochiul, apoi continuă să îşi butoneze telefonul. Aproape uitasem cât este de dependent de acest mic gadget.
Gestul său provoacă fluturaşii din stomacul meu să îşi facă de cap.
- Vino! Ia loc! Kaily ne va servi masa, în curând.
Tonul vocii sale, uşor absent, mă face să îmi dau seama că face ceva destul de important.
Mă apropi de el fără să spun nimic şi mă aşez pe scaunul din dreapta lui. În faţa mea este aşezat un set de tacâmuri argintii în care mă pot oglindi cu uşurinţă. Îmi studiez chipul, cât pot de discret, curioasă să aflu cât de evidente îmi sunt cearcănele, acum că pe faţa mea nu mai există nici măcar o picătură de machiaj.
- Eşti mai frumoasă aşa, crede-mă. Ţi-am mai spus, fardurile nu au puterea de a face o fată să fie mai frumoasă.
Obrajii încep să îmi ardă şi nu ştiu dacă din cauza ruşinii pe care o simt datorită faptului că am fost „prinsă în flagrant" sau din cauza complimentului primit.
- Nu am vrut să te faci să te simţi flatată, scumpo! spune, pe un ton jucăuş şi se întinde puţin pentru a-mi putea mângâia chipul.
Îmi las capul în palma lui, savurând atingerea lui tandră. Nu îi displace deloc acest lucru. Îmi dau seama din modul în care îşi plimbă limba peste buza de jos într-un mod extrem de aţâţător.
- Te iubesc, Abygail! șopteşte ca pentru el.
Cuvintele lui mă fac să tresar. La asta chiar nu mă aşteptam!
- De ce ai spus-o acum? întreb, chiar dacă sunt conştientă că este posibil să regret amarnic, peste doar câteva secunde.
- Pentru că asta am simţit să fac!
Dylan ridică uşor din umeri, indiferent. Se comportă de parcă tocmai mi-a spus că nu mai avem pâine sau ceva de genul şi lucrul ăsta mă enervează. De ce a putut să spună asta acum, dar în urmă cu câteva zeci de minute, nu a reuşit. Ce Dumnezeu!? Sentimentele pe care le ai pentru un om nu se schimbă de la o oră la alta!
- De ce nu ai spus-o mai devreme, atunci când ţi-am cerut să o faci?
- Ce dracu, Abygail! Să îţi declari sentimentele, nu este la fel ca şi când ai recita o poezie! Spui „te iubesc" atunci când simţi, nu când îţi cere cineva.
Înghit în sec şi las privirea în pământ. Nu ăsta este răspunsul pe care mi-l doream.
- Înainte de a începe să te îndoieşti de existenţa sentimentelor mele faţă de tine, gândeşte-te că am bătut atâta drum doar pentru a te vedea şi că, în momentul în care am intrat în cameră, o gorilă aproape că te sărută. Cum dracu să îţi spun că te iubesc, când în capul meu domnea o singură întrebare: „De ce naiba l-am lăsat pe ăla să iasă din casă, fără ca măcar să îi dau un pumn?"
Într-adevăr, pare că are circumstanţe atenuante.
- Totuşi, să nu uităm că nu ţi-am cerut să spui asta imediat după ce ai intrat pe uşă, ci după ce ne-am sărutat. Un sărut se presupune că ar trebui să fie un gest făcut din iubire.
Până şi pe mine mă surprinde faptul că îi dau apă la moară.
- Şi nu a fost? Abygail Smith regreţi cumva faptul că m-ai sărutat? Nu părea așa mai devreme, în camera ta!
Dylan nu mai foloseşte acelaşi ton calm pe care îl avea la începutul conversaţiei noastre, acum ţipă. Şi-a trântit mobilul pe masă şi mă priveşte necontenit.
Ţintuiesc cu privirea faţa de masă, neavând puterea necesară să îi întâlnesc ochii negri. De data aceasta, eu am început cearta şi mă simt de-a dreptul oribil.
- Răspunde-mi, Abygail şi fă-o cu sinceritate!
Ultima lui propoziţie sună ca un ordin, dar ştiu că în spatele ei se ascunde o emoţie nemărginita. I-a tremurat puţin vocea atunci când mi-a pronunţat numele şi lucrul acesta l-a dat de gol. Îi este teamă de răspunsul meu, îi este teamă să nu mă piardă.
- Nu! spun extrem de hotărâtă, privindu-l în ochi.
Regret că sunt aşa o mare proastă şi că îi cad în braţe de fiecare dată, dar nu regret că l-am sărutat. Buzele lui mi-au desfătat simţurile. Nu are cum să îmi pară rău pentru că s-a întâmplat asta.
Trăsăturile lui sobre se mai îmblânzesc puţin. Pentru o secundă, chiar am impresia că va răsufla uşurat.
Mâna lui se aşează pe masă, deasupra alei mele şi degetele lui încep să mă mă mângâie uşor. Nu ne spunem nimic, dar ne privim necontenit, cu o intensitate ciudată şi asta îmi este mai mult decât suficient. Tot universul meu pare a se restrânge la ochii lui negri.
Aş putea să stau aşa, alături de el, în linişte, ore, zile, săptămâni. Nici măcar nu mi-aş da seama că timpul trece pe lângă noi.
- Mâncarea dumneavoastră este gata!
Vocea subţire a lui Kaily ne distruge momentul.
Îmi retrag imediat mâna şi îi arunc o privire lui Dylan. Pare extrem de amuzat de reacţia mea.
Angajata, vizibil stânjenită, ne aşează farfuriile în faţă şi ne urează poftă bună, dar, înainte de a se retrage, se opreşte în cadrul uşii şi ne studiază.
- Îmi cer scuze că v-am întrerupt! Nu ştiam că doriţi să aveţi parte de un moment mai intim.
Brunetul de lângă mine izbucneşte într-un râs aproape de necontrolat.
- Ce dracu este în neregulă cu voi? Ne ţineam pe mână, nu ne-o trăgeam pe masă! Oamenii fac asta oriunde, oricând, este un gest normal şi decent. Nu e incomod pentru niciuna dintre părți să fii surprins într-o postură de genul
- Îmi cer scuze, domnule Dylan! Oamenii fac asta doar atunci când între ei este ceva mai mult decât o simplă amiciţie. Nu îţi ţi de mâna cea mai bună prietenă şi nici nu o priveşti aşa cum o priveaţi dumneavoastră pe domnişoara Abygail.
- Cine ți-a spus că suntem prieteni? o chestionează Dylan, fără să o slăbească din priviri.
- Sunteţi un cuplu?
Biata menajeră e vizibil pusă într-o situație incomodă. Nu înţeleg de ce continuă acest joc. Cel mai bine ar fi fost dacă s-ar fi retras încă de la început.
- Nu ştiu, Kaily! Să o lăsăm pe domnişoara Smith să răspundă.
Cuvintele lui mă lovesc puternic, ca o palmă primită pe nepregătite. Respir adânc şi rostesc cuvintele pe care mi le dictează inima.
- Da, Kaily! Formăm un cuplu.
Heiii!
Acesta este capitolul!
Mulţumesc că aţi citit!
Pupiciii!
Pe mine mă găsiți pe:
Instagram: mirelabflorentina
Facebook: https://www.facebook.com/mirellaflori Mirella Flori (wattpad)
Grup de facebook: https://www.facebook.com/groups/936192989774334/