— M-ai auzit, Abygail? Timpul trece! spune, după aproximativ un minut de tăcere, în timp ce îşi flutură mâna prin faţa ochilor mei. Grăbeşte-te!
Îl privesc în continuare muta de uimire, incapabilă să leg două vorbe. Tocmai m-a invitat să merg împreună cu el într-o excursie.
Cu siguranţă, nu mă aşteptam la asta, deci am tot dreptul să fiu în stare de şoc.
— Abygail, eşti bine ? Se întinde peste schimbătorul de viteze şi îşi aşează o mână pe umărul meu, forţându-mă să îl privesc în ochi.
Aprob uşor din cap şi înghit în sec. Sunt sigură că nu mă va crede, dacă nu îngăim măcar două vorbe.
— Atunci? A revenit din nou pe scaunul său şi mă priveşte la fel de bănuitor ca şi până acum.
— Nu pot veni cu tine, bolborosesc, fixând cu privirea o bulinuţă de pe rochiţa cu care sunt îmbracată.
— De ce, nu? se pare că acum el este cel şocat.
— Pentru că nu pot, Dylan ! Pur şi simplu, nu pot ! Ar fi absurd şi imatur din partea mea, să îmi fac bagajul şi să plec cu tine, un tip pe care abia de îl cunosc, într-o excursie pe care nici măcar nu am planificat-o împreună.
Băiatul cu care mă străduiesc să menţin contact vizual încearcă să spună ceva, dar îl opresc, făcându-i semn cu ajutorul mâinii stângi, să tacă. Spre surprinderea mea, buzele sale se lipesc din nou, formând o linie dreaptă şi în privirea sa citesc ceva ce pare a fi un „Haide! Dă-i drumul! Spune tot ceea ce ai de spus!"
— Am încredere în tine, dar nu sunt inconştientă! Abia dacă ne cunoaştem şi suntem doar prieteni, Dylan. Prietenii nu pleacă în excursii de genul acesta, cel puţin nu din câte ştiu eu şi, cu siguranţă, nu după aproximativ doisprezece ore de prietenie. Ştiu, îmi vei spune că ne cunoaştem de puţin mai mult timp, dar am trecut prin nişte situaţii... ei bine, dificile. În plus, chiar dacă aş vrea să merg, mama nu ar fi de acord cu asta şi nu pot fugii pur şi simplu, de acasă pentru tine. Ar fi absurd! spun într-un glas, aproape fără să respir.
Pe fata amicului meu, un zâmbet imens şi-a făcut apariţia.
— Sunteţi surprinzător de vorbăreaţă, domnişoara Smith! Îmi place la nebunie acest lucrur. Acum, vă rog să vă ţineţi gura, aşa cum m-am străduit şi eu să o fac putin mai devreme şi să mă ascultaţi. Pentru că eu, Dylan Turner, sunt un tip incredibil de inteligent, m-am ocupat de toate, mai puţin de făcutul bagajului tău. Am vorbit cu scumpa ta mamă care, spre surprinderea ta, a fost extrem de înţelegătoare şi mai mult decât încântată, atunci când i-am spus despre planurile mele. Draga mea Abygail, ai acordul ei să mă însoţeşti în excursia asta de trei zile, atât timp cât şi tu doreşti să mergi. Şi oricât ai încerca să negi asta, vrei să mergi în nenorocita asta de călătorie alături de mine. Știm amândoi asta! Nu îmi pasă că suntem prieteni de doar doisprezece amărâte de ore şi, spui tu, nu este normal să plecăm împreună într-o excursie. Înţelegi ? Nici în fund nu mă doare dacă este normal sau nu! Cine stabilește ce ce este sau nu în regulă să faci într-o prietenie, când poți sau când nu poți să faci un anumit lucru. M-am gândit, totuși, că există șansa să invoci un asemenea argument așa că i-am invitat pe Tim și pe scumpa ta, plină de ifose, prietenă să ne însoțească. O excursie în patru este mai "normală" pentru tine, Abygail?
Nu sunt prea sigura de ceea ce ar trebui să fac.
Să pleci într-o excursie alături de băiatul care te-a făcut să suferi mai rău decât oricine altcineva nu este, nu a fost şi nici nu va fi vreodată normal. Indiferent dacă alături de voi mai merg încă doi oameni, dar ce faci atunci când ai impresia că inima îţi plusează doar atunci când te afli în preajma lui?
Ar trebui să ne ferim de oamenii ce ne provoacă durere, nu să îi invităm să ocupe un scaun important în viețile noastre.
Aleg să fiu sinceră cu mine şi să fac aşa cum, cu puţin timp în urmă, m-a sfătuit tata. Îmi las inima să aleagă, cu riscul de a regreta mai târziu, alegerea făcută.
— Vrei să urci şi să mă ajuţi cu bagajul? întreb într-un final, cu inima cât un purice.
— Deşi mi-ar face mare plăcere să te ajut să îţi împachetezi lenjeria intimă asortata, am câteva lucruri de făcut în cele cinci minute care ne-au mai rămas. Totuşi, promit că voi ajunge aici cu câteva secunde înaintea lui Tim şi îţi voi coborî bagajul care, pot băga mâna în foc, va fi al dracului de greu.
Pe chipul său domneşte un zâmbet imens, de învingător şi ştiu că este mai mult decât mândru de reuşită sa.
— În cazul acesta, te aştept peste patru minute şi treizeci de secunde, în camera mea. Nu te sinchisi să baţi la uşă, sunt singură şi este deschis, îi zic şi deschid portiera maşinii.
-- Nici nu ai idee cât de pervers a sunat asta, Abygail ! îl aud spunând, înainte de a bufni în râs, înainte de a coborî.
Fac paşii mari, grăbindu-mă să ajung la intrare. Sunt constientă că trebuie să mă mişc extrem de rapid pentru a mă încadra în timpul scurt pe care îl am la dispoziţie. Dylan nu a mai aşteptat să ajung în casă, pentru a pleca, aşa cum făcea de obicei, ci a demarat în trombă, de îndată ce am pus piciorul pe trotuarul din faţa locuinţei mele. Descui uşa şi dau năvală în hol, aruncând cheile pe măsuţa de la intrare. Mă duc în bucătărie pentru a verifica dacă vreunul din părinţi mi-a lăsat cumva un bileţel şi mai apoi, negăsind nimic, urc treptele, două câte două, spre camera mea.
Scot o geantă destul de mare, de voiaj, dintr-o cutie maro, ce zace neatinsă sub biroul meu de ani buni şi încep să îndes în ea diferite lucruri. Încep cu sticluţa de demachiant şi fondul de ten, pentru a fi sigură că nu le uit. În mod normal, le-aş fi aşezat separat, într-o altă gentuţa mult mai mică, de mână sau le-aş fi lăsat pur şi simplu acasă pentru că nu le prea le găseam utile, până de curând.Acum nu vreau să îmi fac apariţia în faţa lui Dylan arătând ca un mic zombi cu cearcăne imense, aşa că am nevoie de ele ca de aer.
Trag aer în piept şi îmi verific telefonul pentru a vedea cât este ceasul şi cam cât timp mi-a mai rămas pentru a îndesa hainele în bagaj. Este ora trei şi patruzeci şi cinci de minute. Ştiu că Dylan a exagerat atunci când mi-a spus că am doar zece minute la dispoziţie, dar tot trebuie să mă grăbesc.
Deschid ambele uşi ale şifonierului pentru a avea acces la absolut toate hainele şi încep să scot câte un teanc şi să îl arunc în pat, de îndată ce văd că nu îmi este de niciun folos. După aproximativ două minute de căutare, sunt de-a dreptul exasperată. Am scos aproape tot ce se putea scoate din dulap şi singurele lucruri pe care le-am adăugat în geanta de voiaj sunt o pereche de blugi, un maieu alb şi lenjeria intimă. Încep să rasolesc prin muntele colorat de pe patul meu în căutarea câtorva haine care să arate cât de cât drăguţ, dar singurele lucruri pe care le găsesc sunt oribile. Într-un final, mă dau bătută şi îndes în geanta câteva tricouri colorate, încă o pereche de blugi şi o rochiţă pe care obişnuiam să o port duminica, la biserică ori când mergeam în vizită cu familia la cineva.
Geanta nu este nici pe jumătate plină, dar asta nu contează. Consider că am suficiente haine pentru o excursie de trei zile, aşa că trag fermoarul pentru a fi sigură că nu voi fi tentată să mai adaug ceva în ea.
Atunci când îl ridic, constat că, chiar dacă bagajul meu aproape gol, este incredibil de greu. Există și șansa ca eu să fiu mult prea slăbită. Las geanta jos pentru câteva secunde şi îmi trag sufletul .
— Nici să nu te gândeşti să faci asta! Acum câteva ore, te-am scos din spital, nu am de gând să te duc din nou acolo.
Vocea groasa, uşor răguşită a lui Dylan sparge liniştea din camera mea în mii de bucăţele, făcându-mă să tresar, chiar în momentul în care mă pregăteam să ridic din nou geanta.
— M-ai speriat îngrozitor ! Spun, în timp ce îmi asez mana dreapta pe piept pentru a-mi simţii bătăile accelerate ale inimii.
— Tu mi-ai spus să intru direct, fără să îmi fac anunţata prezenta. Trebuia să te gândeşti la consecinţe, domnişoară! Se aşează în faţa mea şi mă priveşte de sus.
Diferenţa de înălţime dintre noi este mai mare decât am crezut. Privindu-l acum, pare impunător, puternic şi nefericit. Aş vrea să mă întind puţin, să mângâi cu sărutări chipul sobru, încordat şi atât de frumos al băiatului din faţa mea, dar asta ar fi greşit. Gestul meu ar putea rupe mică ață subţire de care atârna prietenia noastră şi nu vreau să distrug totul. Nu vreau să îl pierd!
-- Respiraţia îţi miroase a mentă proaspătă, Abygail! Ador mirosul ăsta! Face o jumătate de pas şi umple distanţa dintre noi.
Sânii mei sunt lipiţi de pieptul său tare şi mâinile lui îmi prind degetele ce tremura. Aerul devine din ce în ce mai înecăcios şi ştiu că, într-un final, voi ceda presiunii.
— Nici nu ai idee cât de mult te vreau, Aby ! Cât de mult vreau să te sărut, să te muşc de buza aia de jos ce tremura mereu când eşti în preajma mea, să te trântesc pe patul ăla a tău plin cu haine şi să te conduc pe culmi ale plăcerii pe care nici nu îţi închipui că ai putea ajunge.
Cuvintele lui îmi fac stomacul să se strângă şi să freamăte. Tot corpul îmi arde de dorinţă, dar sunt paralizată de teama că şi cel mai mic gest necuviincios, făcut de mine sau de el, ar putea distruge tot ceea ce avem, tot ceea ce ne-a mai rămas.
— Dar, mai puternică decât toate aceste dorinţe trecătoare este teama. Îmi este teamă că o să te fac să mă urăşti şi că vei fugi mâncând pământul de lângă mine.
Înghit în sec la auzul vorbelor sale. Teama este, cu siguranţă, ultimul lucru pe care m-am gândit că îl simte, atunci când se gândeşte la o eventuală ceartă sau orice altceva ce ne-ar putea îndepărta pentru totdeauna.
— Rahaturile astea siropoase nu mă caracterizează, dar am simţit nevoia să fiu sincer cu tine... cu mine.
Îmi eliberează mâna stângă din strânsoare şi îmi mângâie protector, cu ajutorul a două degete, obrazul.
— Totuşi, mi-aş asuma orice risc, pentru a...
Telefonul lui începe să sune puternic, întrerupându-l şi făcându-mă să blestem, pentru a nu ştiu câta oară, faptul că are un nenorocit de mobil de care este mai mult decât dependent. Face un pas în spate, distanţându-se de mine, pentru a putea scoate telefonul din buzunar.
Nu răspunde, dar ştiu sigur că nici discuţia pe care o purtam nu va fi reluată.
De ce, mereu când purtam o discuţie de genul sau avem un moment frumos, al nostru, intervine ceva?
— Era Tim, nu am răspuns pentru că ştiu deja ce vrea să spună. Trebuie să coborâm.
Ridică geanta de pe parchetul de lemn masiv al camerei mele şi porneşte cu paşi mici spre hol. Merg în urma sa, dar, înainte de a părăsi camera, arunc o ultimă privire la toată dezordinea rămasă în urma mea, încercând să găsesc o soluţie magică care să facă toate hainele aruncate pe pat, să dispară ca prin minune pentru a nu risca să le vadă mama. Brusc, îmi vine genială idee de a încuia uşa. Cu siguranţă, nu se va strădui să caute o cheie de rezervă pentru a descuia şi intră. La cum o cunosc, probabil nici nu va încerca să intre.
— Trebuie să iau ceva de jos. Vin repede ! Îl împing puţin, făcându-mi loc pe lângă el şi rupând-o la fugă pe scări.
Găsesc cheile aruncate în acelaşi loc în care le-am lăsat. Le înşfac şi dau să fug înapoi pe scări, dar mă lovesc de Dylan.
— Ai grijă la scări, Abygail! strigă în urma mea, imediat după ce îl ocolesc şi pornesc, la fel de repede cum am coborât, spre camera mea pentru a o încuia.
Atunci când cobor, îl văd pe Dylan sprijinind uşa, în timp ce butoneaza telefonul.
— Credeam că mă aştepţi în maşină, spun şi îi zâmbesc cald, mulţumitor.
— Am preferat să te aştept aici, sper că nu te-a deranjat, îmi întoarce zâmbetul, dar, spre deosebire de mine, el afişează şi o dantură perfectă ca desprinsă dintr-o reclamă la pasta de dinţi.
Deschide uşa şi îmi face semn să ies, apoi ridică din nou geanta mea de voiaj. Atunci când iese şi el, mă grăbesc să închid uşa în urma lui şi să o încui. Coborâm împreună cele trei trepte din faţa casei mele şi ne zâmbim atunci când mâinile noastre se ating accidental.
— Dylan, unde este maşina ta ? întreb, aproape în stare de şoc, atunci când constat că singura maşină parcată în apropiere este un Fiat mare, vişiniu, cu şapte locuri.
— Acasă, în parcarea din față. Doar nu credeai că plecăm cu maşina mea în vacanţă, nu?
— A, nu! Mint, scuturând contrariata din cap.
Ba fix asta am crezut, dar nu vreau să îi spun asta de teamă că nu cumva să mă considere o mare fraieră.
— Vom merge cu maşina aceea, este mult mai mare şi vom călătorii mult mai comod. În plus, am avut o zi al dracului de nasoală şi chiar nu am chef să conduc şase sau şapte ore fără întrerupere.
Îl urmez în drumul spre maşină, privindu-l cu atenţie. Când aproape ajungem în dreptul automobilului, atât Tim cât şi Madi, coboară în întâmpinarea noastră.
— Cât mă bucur să văd că eşti bine! îmi țipă în ureche prietena mea, aproape sugrumându-mă.
Îl văd pe Dylan dându-şi ochii peste cap şi zâmbesc încercând să îl îmbunez. Se pare că, orice ar face, nu o vă suferii pe Madison.
— Nu pot să cred că faci asta, Aby! Adică tu ai fost mereu atât de calculată și greu de convins. Mu m-am gândit niciodată că vei accepta să ne însoţeşti, se apucă prietena mea să vorbească, plină de entuziasm, atunci când, în sfârşit, bagajul meu este pus în portbagaj şi toţi ne-am ocupat locurile .
— Doar taci! i-o tăie rapid Dylan.
S-a aşezat și el pe bancheta din spate, alături de mine.
Prietena mea are dreptate. Nu sunt genul de persoană care să plece aşa, într-o călătorie, fără să fi participat la organizarea ei. Lucrurile din viaţa mea au fost, pana acum, foarte bine organizate.
Atunci când Tim porneşte motorul maşinii, înghit in sec, total nesigură de decizia pe care am luat-o. Îl privesc pe Dylan, care iar butoneaza telefonul, sperând ca asta mă va ajuta să mă relaxez. Băiatul ridică privirea atunci când simte că mă holbez la el .
— Va fi bine! Îţi promit! îmi şopteşte, prinzându-mă de mână.
Heiiii !
Acesta este capitolul, sper că va plăcut.
La media găsiţi un nou trailer, este făcut de mine, nu îl judecaţi prea aspru. :)))
Aştept părerile voastre şi vă rog să îmi spuneţi dacă doriţi dedicaţii.
Vă pup şi vă mulţumesc că aţi citit!
Mă găsiți pe:
Instagram: mirelabflorentina
Facebook: https://www.facebook.com/mirellaflori Mirella Flori (wattpad)
Grup de facebook: https://www.facebook.com/groups/936192989774334/