Jocuri Ilegale ✓

Capitolul 45

Uneori lucrurile se sparg. Uneori le spargem noi. Nu este vorba despre cum și de ce ajungem să le spargem. Ceea ce contează este cum alegem să reacționăm, să răspundem la cioburile rămase în urmă. Alegem sa răspundem furiei cu furie?

Alegem sa răspundem cu mai multă iubire, cu mai multă înțelegere?

Simt cum lacrimile mi se preling ușor printre gene și mă trezesc din nou la realitate. Știu că e noapte deoarece întregul loc este cufundat în liniște profundă. Nu se aude niciun zgomot, scârțâit sau sunet de pași pe hol. Aș vrea să spun că nu sunt speriată, că nu am niciun gol crâncen în piept și că situatia îmi e clară, dar nu pot face asta. Am vaga senzație că nu îmi pot accesa propria conștiință, propia mea memorie fiind blocată, nelăsându-mă să-mi găsesc propriile amintiri fericite.

Îngheț la auzul singurului sunet distinchitv în toată această liniște surdă. Respirația și expirația unei persoane. Cineva se află în cameră și respiră destul de rar și foarte silențios.

Am încercat să-l adulmec, în speranța că voi simți vreun miros familiar, însă îmi era groaznic de străin, deși întreg corpul era în alertă. Știam cine era deși mintea mea refuza să accepte.

Îmi este frică, groază şi silă, toate în acelaşi timp.

Deschid mai întâi un ochi, însă îmi țin ploapele apropiate, pentru a vedea printre gene persoana. Se uită fix la mine, însă nu dă semne că și-ar fi dat seama că sunt trează. Xavier stătea pe scaunul de la masă și mă privea fix, probabil visând cu ochii deschiși la cai verzi la pereţi.

Îmi iau inima în dinți și deschid ambii ochi larg, sfidându-l cu privirea. Mă încrunt la el în timp ce îmi duc o palma către frunte și înghit în sec. Gura îmi era uscată și aveam nevoie de apă.

— Era și timpul, murmură Xavier, trosnindu-și degetele de la mâini.

Inspir lent, expir lent... Corpul mi se relaxează, bătăile inimii mi se întețesc, dar mă ridic în șezut și stau sprijinită de peretele rece al camerei. Intru în defensivă, îmi îndrept coloana și îmi încleștez maxilarul, dorindu-mi să spun atât de multe, dar folosind tăcerea drept scut. Nu mai fac zgomot, dar ascult în schimb, deoarece zgomotul atrage atenția și dă semne de vulnerabilitate.

— Ce este, Saskia? Ți-a mâncat pisica limba? întrebă Xavier curios, înclinându-şi capul într-o parte pentru a mă studia atent.

— Într-adevăr...

Xavier tresare într-un zâmbet satisfăcut, apoi își schimbă privirea spre una care inspiră provocare.

— Unde e Sin? întreb scurt, nedezlipindu-mi privirea de la el.

Îmi imaginez cum mă ridic de pe pat și mă duc țintă la el să-l împușc în frunte, dar apoi mă uit în jos la corpul meu fragil și mă încrunt. Observ cum bandajul de la picior îmi este schimbat, cu unul curat și mult mai bine pus. Nu aveam ciorap in piciorul drept, iar pantalonul îmi era ridicat puțin pentru a face loc bandajului nou să îmi acopere bine rana din gambă.

— Oriunde ar fi, cred că îi e mai bine pe lumea cealaltă, îmi răspunse, râzând înfundat.

Îmi zvâcnea o venă de furie, însă mi-am acceptat condiția. Aveam să-i suport mult mai multe decât atât, iar asta mă neliniștea şi mai tare.

— Ești debil mintal, afirm, fără să mă gândesc de două ori.

Zâmbetul lui Xavier dispăru și fu înlocuit de o privire amenințătoare.

— Îmi ești dragă, Saskia. Însă totul are o limită. Ce-ar fi să-mi mulțumești pentru simplul fapt că ești în viață, iar rana îţi e tratată.

Clatin din cap dezaprobator.

— Supunerea față de instincte. Cu alte cuvinte: Înclinația spre răpire, răutate și nesupunere, concluzionez mai mult ca o ipoteză asupra situaţiei în care mă aflu.

— Devine interesant...

— Încerc să-ți fac un profil al psihopatului. Mă bucur că tu te distrezi, îi răspund cu răutate.

Xavier își sprijini capul în palmă, cu cotul aşezat pe mânerele scaunul și mă stărui cu privirea.

— De ce m-ai adus aici?

— Este singurul loc unde el nu te poate găsi.

Inima îmi bate nebunește și o stare de fericire mă cuprinde.

— Deci Sin este in viaţă!? parafrazez cuvintele spuse de el, mult mai vioaie decât intenționasem.

— N-am spus asta. Aici nu te poate găsi nimeni.

Mi-am înfrânat orice dorință de a sări pe el să-l bat. Dialogul cu Xavier mă obosea, în același timp îmi creștea considerabil nivelul de nervozitate din corp. Nu mi-am închipuit că voi urî vreodată o persoană, ţinând cont că îl considerasem a fi de treabă atunci când îl cunoscusem în trecut.

— Vreau să știu motivul.

— Nu am de gand să te omor, Saskia. Ar fi mult prea plictisitor... prea rapid. Am de gând să te păstrez, să-mi alini sufletul ori de câte ori am nevoie. Cum ai spus tu, sunt bolnav mintal, iar tu te poți considera tratamentul meu.

Încercam să analizez ceea ce îmi spunea și nu găseam un sens. Practic eram ținută ostatică și în același timp folosită, dar nu pentru mult timp. Nu îmi spunea totul, iar asta mă făcea să cred că nu avea planuri să rămână aici multă vreme și mai mult decât atât, avea să-și schimbe locația la un moment dat.

— Pentru cât timp? îl întreb, privindu-l fix.

Xavier se ridică de pe scaun și se apropie de pat, făcându-mi întreg corpul să intre în alertă.

— Atâta timp cât este nevoie. Trebuie să repari greșelile făcute de Salazar, scumpo.

Își plimbă mâna pe piciorul meu bandajat, transmițându-mi fiori de groază în întreg corpul. Eram pe pucntul de a începe să tremur, doar la gândul că ar putea să îmi rupă piciorul dintr-o mişcare, numai dacă ar dori acest lucru sau dacă aș spune ceva ce nu i-ar conveni.

— Am atâtea planuri cu tine, Saskia... Atât de multe...

Am înghițit în sec, simțind cum starea de greață mă cuprindea pe măsură ce Xavier se apropia mai mult de mine. Dintr-o dată se retrase și făcu doi pași în spate, parcă admirându-și capodopera de artă. Se juca cu mine, iar eu eram la degetul lui mic.

— Îți stă mult mai bine schilodită, neajutorată. Speriată. Vulnerabilă. Îmi face o plăcere nemaipomenită să te admir așa!

Îmi venea să urlu la el, îmi venea să sar și să-i scot ochii și în același timp să-l las fără suflare. Însă nu puteam face nimic. Era mult prea puternic decât mine și n-ar fi ratat șansa să mă rănească dacă făceam vreo mișcare.

— Ne vedem peste câteva ore, Saskia. Să fii pregătită pentru mine! îmi sugeră Xavier, râzând și ieșind din cameră.

Simțeam cum furia mă cuprinde. Eram furioasă pe mine însămi, pe întreaga situație și pe faptul că eram mult prea fricoasă să pot face ceva. Trebuia să raspund furiei cu furie, dar eu eram mult prea îngrozită ca să pot face orice altceva.

Lăsam frica să îmi înghită conştiinţa, raţionamentul şi logica.