Jocuri Ilegale ✓

Capitolul 7

„Cele mai potrivite cuvinte sunt cele pe care nu le rostești."

- Anonim

Capitolul 7

Martora

Următoarele zile ale săptămânii au decurs fără incidente neobișnuite, întrucât reușeam să mă descurc și cu facultatea și cu jobul. Era oarecum ciudat modul rapid în care decurgeau lucrurile. La facultate eram mai mult decât îngropată în proiecte și materie cât cuprinde, însă tot ce conta era faptul că mă ținea ocupată. Nu aveam timp să respir, însă îmi țineam mintea ocupată cu ceva folositor.

Nu era neobișnuit să nu îmi treacă prin minte să scot Nissanul din garaj și să dau o tură din cartier, însă ceva mă oprea de fiecare dată când mă duceam înspre garaj. Să fie oare amintirea lui Sin în mașină care îmi amintea atât de bine cu fratele meu? Sau frica de a fi oprită din nou de poliție sau poate teama de a face accident și de ajunge ca fratele meu? 

Era o zi de sâmbătă, iar eu tocmai ce mă pregăteam să îmi închei programul la serviciul meu part-time, când clopoțelul ușii de la intrare sună. Mi-am avântat privirea înspre băiatul care intră în încăpere. Era înalt, blond și era foarte bine îmbrăcat. Sigur făcea parte din cartierul de nord, unde se aflau toate acele vile și blocuri ale milionarilor. M-am abținut să nu mă încrunt la el, în timp ce se apropia de vitrine. Ce naiba făcea un bogătaș în cofetăria asta? Adică mă așteptam ca cei de rangul lui să aibă cofetăriile lor private.

- O prăjitură cu oreo și o gogoașă cu glazură verde. Cu ce e mai exact? mi se adresă.

Mi-am înghițit dorința de a-i reproșa un: "Bună ziua, mulțumesc de salut. În cartierul de nord nu vă învață cum să salutați? Oh, am uitat, voi dați ordine și atât."

M-am apropiat de vitrine și i-am pus cele cerute într-o pungă de hârtie cu emblema cofetăriei.

- Glazura e de fistic, însă îți garantez că o să-ți placă. E preferata mea. Face doi dolari, i-am spus așezându-le pe tejghea.

Băiatul părea a fi de aceeași vârstă cu mine, poate cu un an mai mare, însă părea atât de fără griji sau stres. Privirea îi era atât de senină și nu citeam nici o urmă de aroganță în ea, ceea ce mă intriga, deoarece era destul de ciudat pentru unul de rangul lui. Cămașa pe care o purta era de firmă, la fel ca și celelalte haine ale sale. Mi-a înmânat mai mulți bani decât i-am cerut.

- Imediat îți dau restul, i-am răspuns deschizând casa.

- Nu e nevoie. Tu ești Saskia, așa-i?

Întrebarea lui mă luă prin surprindere. Cum de îmi știa numele? L-am privit cu atenție. Ochii săi verzi îi scoteau în evidență câțiva pistrui de pe obraji, iar părul lui blond îi dădea un aer de surfer.

- Eu sunt Xavier. Veterinar animale marine, în devenire, spuse înălțându-și mâna înspre mine pe deasupra tejghelei.

- îmi pare bine să te cunosc, i-am răspuns strângându-i mâna.

Mi-am permis să zâmbesc. Nu aveam prea mulți băieți care voiau să vorbească cu mine, sau cel puțin să facă cunoștință, cu excepția lui Jacob,  însă el părea oarecum diferit.

- Scuze, eu doar... Te-am văzut la facultate. Eu sunt cu un an mai mare și te-am tot văzut pe holuri și mi-ai stârnit curiozitatea. Apoi la cursurile de practică, când am văzut că îți dai foarte mult interesul asupra îngrijirii animalelor și...