Jocuri Ilegale ✓

Capitolul 29

„La ce-ţi folosesc atâtea cunoştinţe dacă nu ştii cum să-ţi conduci inima?"

- Mihail Drumeș

Capitolul 29

Trișoare

Verificând ultima întrebare și citind-o pe prima am încercat să găsesc o legătură între enunț și răspunsurile pentru cea de a doua. Simțeam că e o legătură deoarece mai avusesem examene în care în enunțul uneia era răspunsul pentru o alta și invers, iar eu aveam vaga impresie că așa era. De asemenea, nu îmi mai aduceam aminte ce trebuia să scriu la întrebarea numărul doisprezece. Profesoara se plimba constant printre bănci, iar Jacob nu putuse să mă întrebe nimic, de asemenea nici eu pe el.

Am oftat zgomots în timp ce mi-am trecut mâna prin par, blestemându-mă pentru faptul că nu am apucat să recitesc cursurile de dimineață înainte să plec și pentru faptul că mintea mea nu voia sub nicio formă să se concentreze pe o anumită direcție.

- Rahat, am șoptit pentru mine în timp ce mâzgăleam un răspuns pe ciornă.

Toate variantele de răspuns la întrebarea cincisprezece arătău la fel și de asemenea îți dădeau de înțeles că toate sunt adevărate, însă cu toții o știam prea bine că era doar o singură variantă adevărată, iar restul erau acolo doar că să te inducă în eroare. Mi-am dat cu limba peste buze în timp ce învârteam pixul între degete. Gândește, Saskia! Ai învățat asta... adu-ți aminte de ce ai învățat când erai cu Sin. Cu el am învățat mai mult și mai bine și trebuia să îmi aduc aminte de tot ce am învățat atunci, nu de alte rahaturi care îmi veneau în minte.

- La ce întrebare nu știi? mă întreba Xavier în șoaptă când profesoara se afla în cealaltă parte a sălii mult prea departe să ne audă.

- N-am nevoie de ajutorul tău.

Tocurile profesoarei avansau câțiva metri pe podea, făcându-mă să mă infior. Nu îmi mai fusese teamă la un examen, însă acum aveam o stare de neliniște datorită idiotului din spatele meu.

- Ba ai nevoie de ajutor, n-ai scris nimic pe foaie.

Am scrâșnit din dinți în timp ce acopeream foaia mea de examen ca să nu mai vadă el ceva. De ce rahat îi pasă ce făceam eu, până la urmă nu avea niciun motiv să mă ajute, deci ce rahat urmarea el defapt?

- Nu e treaba ta. Acum, taci! am spus apăsat.

Profesoara parcuse distanța din fundul clasei până la catedră, de unde își plimbă privirile asupra tuturor. Nimeni nu vorbea, se auzea doar scrâșnetul pixului pe foaie, sunetul podelei scârțăind sub încălțăminte, trosnetul scaunelor și al băncilor de lemn pe măsură ce studenții își schimbau centrul de greutate și poziția de a scrie. Am oftat zgomotos punându-mi palmele pe frunte și gândindu-mă în continuu la răspunsuri. Trebuia să storc un rezultat bun de undeva din străfundul creierului, deoarece știam că răspunsul era acolo, doar că nu îl vedeam.

Profesoara își drese vocea pentru a ne atrage atenția tuturor.

- Mai aveți exact cincisprezece minute. Vă recomand să terminați ce ați început și să va pregătiți de încheiere. La 15:00 voi spune să lăsăți pixurile jos.

Mi-am înghițit nodul de salivă din gură și am luat pixul în mâna. Când rahat se scursese timpul atât de repede? Când rahat am stat atât fără să scriu nimic?

- Ultima șansă, șopti Xavier.

Am oftat zgomotos, uitându-mă peste subiectele și răspunsurile mele, iar ceea ce scrisesem era lipsit total de logică. Am analizat posibilitățile. Dacă Xavier încerca să mă tragă pe sfoară și să-mi dea iluzia că el știe, când de fapt vrea doar să mă inducă în eroare și să îmi dea răspunsurile greșite?