Prima clipă

《 𝕮𝖆𝖕𝖎𝖙𝖔𝖑𝖚𝖑 2 》

➺ 2. Adevărul trezește morții

ＬＵＣΛＳ

          ⏤ Unde dracului sunt?

          Deschid ochii și sunt confuz. Nu recunosc încăperea în care mă aflu și nici bipăitul teribil ce îmi zgârile auzul.

          Ăsta e iadul? Nu cred că am parte de acest privilegiu.

          ⏤ Sunteți la spital, domnule. Ați avut parte de un accident teribil, îmi răspunde asistenta care îmi verifică perfuzia.

          Dau să mă ridic din pat, dar simt cum corpul îmi e străpuns de durere. Clar nu am simțit toată durerea asta până acum. Probabil de la toate medicamentele pe care mi le-au injectat.

          Nu ar fi trebuit să trăiesc. Trebuia să mor acum patru ani, însă nimeni nu mi-a zis niciodată asta.

          Nimeni în afară de mine.

           Eu mi-am zis-o în fiecare zi a existenței mele.

         Din fericire, toată lumea crede că a fost un accident. Altfel aveam pe cap numai psihiatrii acum.
         
          Ceea ce nu știu ei e că nimeni nu mă poate vindeca. Sunt stricat, așa am fost mereu. Și universul e stricat. Totul e pe dos. Cei buni pleacă din lumea asta, însă oamenii mizerabili rămân. 

          Așa eram, un mizerabil ce ducea o viață mizerabila. 

          Un mizerabil, ce îi condamna și pe cei din jur.

          Mă simt ca dracu' și cu siguranță arăt ca dracu'. Sincer, nu înțeleg cum am supraviețuit. Cine dracu supraviețuiește cu atâtea rani?!

          ⏤ Noroc cu fata care v-a salvat, îmi spune asistenta care aparent citește gânduri.

          Mă încrunt la ea. Credeam că aia era doar imaginația mea care îmi juca feste. Credeam că alea sunt imaginile care mi se arată în timp ce mă îndrept spre iad ⏤ deși iadul mi se părea prea blând. Eram condamnat la o viață întreagă de suferință, dar eu deja trăiam în propriul iad. Mi-l creasem cu propriile mâini și nu aveam de gând să îl părăsesc. Aveam de gând să creez ceva mai rău, ceva care să distrugă orice fărâmă de umanitate pe care o mai aveam, fiindcă nu o meritam.

           ⏤ Trebuie să vă luați medicamentele, îmi repetă asistenta din nou, venind lângă patul meu.

          Ea nu înțelege că nu o bag în seamă?

           ⏤ Domnule Miller, mă auziți? mă stresează din nou femeia îmbrăcată în verde, în timp ce își întinde pumnul plin cu antibiotice spre mine.

          ⏤ Poți să te duci dracului cu tot cu medicamentele tale, spun în timp ce îi dau peste mână, trântind zecile de pastile pe jos.

          Gordon intră în salon fix în momentul în care pilulele de diferite culori fac contact cu podeaua și îmi aruncă o privire plină de reproș. Nu înțeleg de ce toți au așteptări de la mine. Parcă sunt niște orbi și nu pot vedea nisipurile mișcătoare în care mă scald de patru ani.

          ⏤ Lucas, nu cred că e cazul sa faci figuri acum. Uită-te în ce hal arăți! mârâie așa-zisul meu tată vitreg printre maxilarul încleștat în timp ce își flutură mâinile prin aer, arătând spre mine. 

          Minunat, de parcă aș avea o oglindă în fața mea și aș putea să văd ce arătos sunt! Până și bandajat arăt demențial. Cred că hainele astea de spital mă fac și mai sexy decât sunt deja. Oare de ce nu am avut parte de o asistentă tânără și bună cu care să mi-o pun după ce îmi mai revin? M-am ales cu mamaia asta care e enervantă din cale afară!

          ⏤  Gordon, te poți duce dracului și tu! Sper să vă duceți dracu' toți și să mă lăsați pe mine! țip în timp ce scrâncesc la fiecare două cuvinte.

        Poate că par indestructibil, dar tocmai m-am trezit din comă și mă dor toate cele! Ei se așteptau să n-am pic de vlagă, dar uite că e fix pe dos. Odată drac, mereu unul! Fac eforturi supraomenești să nu le dau satisfacția de a mă vedea slab. La urma urmei, alura asta mă face așa special încât tuturor le vine să mă omoare în bătaie.

          Nu mai zice nimic și iese din încăpere, urmat de asistentă. Pe partea cealaltă a ușii albe mișună numai polițai. Nu am chef să discut cu niciunul și să stau să le dau o mie explicații, iar Gordon își dă seama de asta, așa că se duce să vorbească cu ei și în mai puțin de cinci minute îi alungă din incinta spitalului – am urmărit toată scena prin geamul din dreapta mea. Sunt sigur că o să ies din asta basma curată, căci nu e ca și cum ăsta ar fi primul meu rodeo. Știu deja că nu voi ajunge nici măcar la secția de poliție și asta doar fiindcă salvatorul meu are atâta influență în orașul ăsta. 

          Acum pot să zac în liniște. Dacă ar mai fi stat aici încă două minute probabil aș fi încetat să mă prefac că-s bine, căci nu sunt! Mă simt de parcă tocmai am intrat cu mașina într-un autobuz. Ah, chiar asta s-a întâmplat! Aș fi putut să iau un pumn de pastile și totul ar fi fost gata de mult, dar nu.. Eu sunt Lucas Miller! Trebuie să am o ieșire grandioasă. O dată mori, nu? Cel puțin în modul propriu, căci la figurat deja știu că poți face asta în fiecare secundă a existenței tale.

           Aparent, de data asta nenorocitul de univers a ținut cu mine și am rămas singur, însă ieri a fost exact pe dos. Ieri a trimis-o pe una să mă salveze. Fix de salvare am eu nevoie! Nu cred că voi putea fi salvat vreodată. 

          Sunt condamnat, dar nimeni nu înțelege asta.