Dădacă de idol [Vol.1]

- Capitolul 8 -

Imediat mă desprind de băiat și mă uit urât la el omorându-l cu privirea, apoi îmi întorc spatele și încep să înot înapoi către mal pentru a îl găsi pe Bang care încă urla după Jungkook.

Bang— Eunbi-ssi, ce naiba făceați acolo? Ți-a făcut ceva Jungkook? spune pe un ton destul de calm punându-și mâna după umărul meu. Schimbă-te să nu răcești! tonul lui devine mai răstit și enervat deoarece Jungkook tocmai ce trecuse prin fața lui râzând cu gura până la urechi mușcând din măr.

Îmi dau ochii peste cap când îl văd și rânjesc ușor știind cum pot să mă răzbun pe el.

— Să știți că Jungkook m-a supărat azi, ia lucruri care nu sunt ale lui și nici nu spune "te rog" sau măcar un "mulțumesc". Știu că nu este vreo crimă, mai ales că eu sunt doar o fată din staff, dar poate să îi afecteze imaginea dacă face așa ceva și cu altcineva din afară.

Îl văd cum se întoarce și se uită urât la mine iar eu tot ce puteam să fac atunci era să mă abțin din râs pentru că nici nu terminasem bine fraza că Bang deja sărise cu gura pe el despre cum ar trebui să se comporte. Scot limba la el apoi îi fac cu ochiul și intru în cortul meu începând să râd puternic știind că a dat de bucluc. Îmi schimb hainele rapid și ies din cort cu un prosop pe umeri deoarece din părul meu încă curgeau picături de apă. Merg la ceilalți care erau deja așezați la masă așteptând. Era o liniște totală în timpul mesei dar câteodată se mai trezea Bang să îi spună lui Jungkook câte ceva, ceea ce pe mine și ceilalți membri ne amuza, dar nu mai puteam să facem nimic acum pentru că nimic nu l-ar fi oprit din a îi reproșa câte ceva.

[...]

S-a înserat și uite-ne iar aici în jurul focului de tabără. Jungkook nu a mai vorbit cu mine de azi dimineață de când Bang a început să îl "certe" în continuu, dar acum era timpul să vorbim despre asta.

Jin— Jungkook, adu și tu încă un bax de apă din mașină te rog.

— Te ajut și eu.

Mă ridic și îl prind de mână și îl trag după mine până când ajungem la mașina care era parcată la cam 50 de metri de locul nostru de tabără. Îl văd cum își dă ochii peste cap și doar deschide portbagajul și scoate un bax de sticle de apă și îl lasă pe jos punând mâna pe portbagaj să îl închidă dar îmi duc mâna pe a lui și îi întorc fața către mine.

— Cu asta te alegi dacă nu te comporți cu mine, am observat că mă tachinai, dar vreau să știi că ăsta e unul din lucrurile pe care le urăsc cel mai mult.

Jungkook— La naiba cu tachinatul.

Îmi dă mâna la o parte și îmi prinde fața între mâini și se uită atent la mine având o sclipire ciudată în ochi.

Jungkook— Tu chiar nu vezi, nu? Tot ce fac, felul în care vorbesc cu tine, felul în care te tachinez? Nu ar trebui să îți dai seama de ceva Jung Eunbi? Ți se pare că fac toate astea pentru că așa mă comport cu toate fetele, sau ce?

Acum vedeam că acea sclipire erau de fapt lacrimi. Lacrimi în ochii unuia din cei mai puternici oameni pe care îi știu? Își ia repede mâinile de pe fața mea și le duce pe fața lui ștergându-și lacrimile din ochi înainte de a-i curge pe obraji.

Jungkook— Păcat că nu vezi.. Ești singura dintre milioane.

Fără a mai adăuga ceva închide portbagajul, ia baxul și pleacă la ceilalți. Știam că mă place, dar pentru a respecta regulile impuse de companie am decis că orice sentiment pe care îl voi prinde îl voi lăsa la o parte pentru binele lui.

Oftez zgomotos și mă uit la băieți din depărtare și decid să nu mă întorc atunci și să merg să fac o plimbare prin pădure în ciuda faptului că îmi este frică, frig și somn. Vreau să îmi fac curat printre gânduri, nu eram o persoană atât de puternică pe cum păream că sunt.
Mă avânt în pădure și merg ușor, singurele lucruri care se aud sunt greierii și crenguțele care trosnesc sub picioarele mele. Îmi țineam mâinile încrucișate fiindu-mi frig dar acum nu asta mai conta.

— "Tu chiar nu vezi? La naiba cu tachinatul? Nu ar trebui să îți dai seama de ceva?" Ce sunt toate astea Jeon Jungkook? Nu cunoști regulile companiei în care ești de o groază de ani. Nici măcar nu pot să mă uit în ochii tăi în public pentru a nu sări vreun fan cu gura pe mine, dar tu te aștepți să accept așa de ușor faptul că și eu am sentimente pentru tine.

La un moment dat mă opresc și bat cu piciorul în pământ puternic începând să suspin de frig dar și de frustrare. Până atunci parcă nu vedeam unde merg sau ce fac și tocmai atunci realizez că totul este negru în jurul meu, abia mai vezi ceva printre copacii lungani care acoperă cu frunzele lor luna. Mă simțeam înconjurată și privită chiar dacă eram într-un spațiu deschis singură. Nu trece mai bine de un minut de când realizez că m-am pierdut că ceva începe să se aude. Ceva ce fâșâia printre crenguțele și frunzele de pe jos. Încep să mă îndepărtez ușor, făcând pași mari în spate apoi văd ceea ce mă fixase cu ochii. Un șarpe care sâsâia de zor și se târa către mine. Șocul mă face să încremenesc și să nu mai pot să mă mai îndepărtez dar din spate se aude un strigăt familiar.

— Ajutor! țip din toate puterile când șarpele era chiar la piciorul meu fiind gata să atace cel mai probabil.

–perspectiva Jungkook–

Bang— Nu o lași singură, o urmărești din spate și ai grijă de ea. Și desigur ai grijă să nu te observe, fata s-a dus acolo cel mai probabil să se gândească bine la ceva.

Înainte să își termine cuvintele mă ridic și alerg până când dau de ea. Păstrez distanța și merg încet astfel încât nu fac prea mult zgomot. Se afundă în pădure de mai bine de 15 minute, dar la un moment se oprește și începe să meargă ușor în spate panicată.

— Eunbi-ssi! țip fiind clar speriat de ce ar putea să i se întâmple.

Alerg către ea și ajung fix în momentul în care un șarpe era gata să sară pe ea. O trag de mână către mine înainte ca șarpele să sară dar pericolul încă exista, erau de fapt doi iar ea era încremenită la propriu. O iau pe sus în stil mireasă și încep să alerg ușor cu ea până când șerpii ne pierd urma. O las pe picioarele ei și încep să o verific cu privirea pentru a vedea dacă e bine.

— De ce te-ai dus singură? Dacă nu veneam după tine ce se întâmpla?

O iau în brațe și îi mângâi creștetul în timp ce ea începuse să plângă dar totuși îmi întorsese gestul și mă luase în brațe.

Eunbi— Mersi! Îmi este foarte frică de animale de genul și cum e prima dată când văd un șarpe m-am panicat.

— De ce ai venit aici singură Eunbi, răspunde-mi!

Eunbi— Voiam să mă gândesc la ceva și m-am gândit că o plimbare prin pădure m-ar ajuta.

Îmi dau ochii peste cap și mă uit atent la ea lăsându-mă la nivelul feței ei.

— Știai foarte bine că nu ar trebui să mergi singură în pădure. Puteai să mă rogi frumos să vin cu tine dacă tot doreai atât de mult să te plimbi.

Eunbi— Dar păreai nervos...

— Păream nervos, eram nervos și inima mea era făcută în bucăți.

Nu plănuiam să îi zic de pe acum, dar nu aveam de ales, nu știu dacă fac o greșeală sau poate cea mai bună alegere din viața mea, dar cred că toată lumea știe că atunci când o fată chiar îți este foarte dragă, chiar dacă nu o știi atât de bine, îți dă lumea peste cap, atunci trebuie să faci ceva.

— Eunbi-ssi, cred că ar trebui să îți spun ceva dacă tot suntem aici. Probabil deja știai, sunt sigur că unul din ei ți-a spus deja, dar trebuie să o fac eu pentru a mă simți împăcat. Te plac..

enjoy