Viktor

21.

Prezentul. Parcă nici nu îl simți, parcă nici nu există ci e doar un mit. E ca o bătaie de inimă pe care ai pierdut-o, sau poate e o rafală de vânt în luna lui marte, sau mă înșel și e gheața aceea pe care o simți pe piele în diminețile reci de toamană și totuși la final de tot nu mai contează. E totul și nimic... Iar acum la sfârșit mă întreb ce sunt? Cine sunt? Și cum am ajuns aici?

Simt cum fumul îmi pătrunde în plămâni, la fel cum pătrund razele de soare pe fereastra mică și murdară a spitalului. Au trecut ani pe lângă mine și eu odată cu ei. M-am pierdut și m-am regăsit de atâtea ori încât am uitat să-mi simt inima bătând în piept și am ignorat tremurul pe care-l simteam în vene în fiecare dimineața. Mai am câtva timp de trăit, un timp prins în pioneze de un destin pe care l-am acceptat cu greu, un destin pe care l-am zidit în mine și pentru un moment am reușit să mă bucur de ceea ce simteam în vene. Un amalgan de sentimente, de priviri și inimi calde bătându-mi în palme, o viața, precum o fracțiune de secunda și la final un zâmbet pe care nu l-am putut uita nicicând. O mare de trăiri, capturate intr-o inima ruptă și lipita la loc de prea multe ori.

Aud râsete de copii și mă ridic cu greu din fotoliul în care mă aflu. Îmi trec o mâna prin părul cărunt și zâmbesc când simt răceala ferestrei sub frunte. Mă las purtat de sunetul armonios creat de acele voci de copii care îmi seninează zilele, iar în clipa aceea sunt mulțumit cu viața pe care am dus-o, cu visul pe care l-am transformat în realitate și toate acele suflete mici pe care i-am ajutat de-a lungul timpului.

De-a lungul vieții mele am pierdut multe, dar în momentul de față sunt bucuros de ceea ce am reușit să construiesc. Un adăpost pentru copii, un loc pe care ei îl pot numi acasă și în care se pot refugia mereu. Mă încrunt la gândul că as fi putut avea propria mea familie, un copil sau poate doi, o soție și cu anii câțiva nepoți. Nu mă văd în centrul lor, nu cred că mi-a fost menit să construiesc așa ceva și nu îmi pare rău că nu am făcut-o, iar dacă as putea să dau timpul înapoi nu as vrea să schimb mimic. E viața mea, cu toate luptele pe care le-am dat, cu toate răsăriturile pierdute și nopțile nedormite, e viața mea zidită pe sentimente arse și vise aruncate în scrum. O viața prinsă în pioneze colorate și un amalgan de sentimente închise într-o carte.

Mă așez pe fotoliul vechi și îmi fumez tigara, iar de data aceasta chiar simt că e ultima. Îmi privesc mâinile tremurânde și zâmbesc pentru că cu ceva timp în urmă am fost salvat de iubire. Și aici nu vorbesc de iubirea unei femei, ci de iubirea unui copil care m-a învățat să mă iubesc pe mine și toate măruntaiele care mă înconjoară și iubirea aceea pe care mi-a oferit-o, m-a învățat cum să-i salvez pe alții, cum să duc mai departe ceea ce mi-a fost scris.

Îmi las capul pe spate și îmi închid pleoapele zâmbind. Am avut o viața lungă, cu suișuri și coborâșuri, una care e pe cale de a se sfârși, iar eu sunt împăcat cu mine, cu ceea ce las în urmă și ceea ce mă aștepta după.

Pentru că viața aceasta m-a învățat ceva și acel ceva m-a făcut să fiu omul care am fost ieri și amintirea de mâine.