Viktor

5.

  Pentru că merit toată nebunia, vântul rece de afara și sarea care-mi pică pe rană. Căci nu am iubit-o mereu, nu m-am pierdut de la început în mirosul ei de mare și lămâie proaspăt stoarsă, într-o după-amiaza de vară. Căci la începutul începutului nu am simțit nimic fata de persoana ei, poate doar nervozitate și-o dorința adânca de a o face să sufere, să plângă, să mă iubească atât de mult și după aceea să mă urască, ca un copil o zi cu ploaie, în vacanța mare. Dar ea a luptat pentru mine, chiar și atunci când tot ce am făcut a fost sa arunc cu noroi in sentimentele ei, in inima ei calda... Dar oricum, azi nu mai contează, pentru că am ajuns să mă pierd prin propria minte, prin propriile sentimente și greșeli până ce m-am trezit pe-o stâncă, pe care doar durerea-i stăpână.

— Îmi răspunzi și mie?

  Îi priveam ochii negrii, nervoși și tigara din mâna, dar nu i-am răspuns, ci m-am întors, m-am ascuns de mine și de femeia de la masă, in niște amintiri îngropate de zăpada căzută în iarna.

— Cu tine vorbesc!

  Aud un zgomot, defapt nu îl aud, îl simt pe piele și mă întorc privind cum cioburile și cafeaua se amestecă si dansează încet, pe parchetul vechi. Îi simt nervozitatea și ura din privire și pentru întâia oară o simt nesigura, iar asta mă încurca.

— Ce dorești, străino?

— Străină? Nu mă face să râd, Viktor! Am fost cu tine atât de multă vreme, încât as putea cu ușurintă sa fiu parte a sufletului tău mic și negru.

— Dar...

— Știu, știu... Nu sunt, pentru ca tu ești în inima ei, iar ea e in palmele tale și se ofilește încet, precum un trandafir, sau poate moare ca un fluture...

— Taci din gura!

— Doare adevarul, Viktor?

— E adevărul tău!

— Când ai sa înțelegi că eu sunt tu?

— Când ai sa încetezi? Când ai sa
ma lași sa plec?

— Dar eu nu te țin aici, dragule! Și oricum ar trebui sa te grabesti, se face târziu și se lasă gheată peste inimi.

— Ce vrei sa spui?

— Știi bine ce vreau sa spun. Inimile se vindeca, cicatricile dispar, zăpada se topește, iar iubire se uita, se înlătura și devin amintiri închise adânc în minte.

— Nu! Ea mă iubește, la fel cum o iubesc. Ea va rămâne, chiar dacă timpul va îngheța.

— Dar nimic nu rămâne pe veci, nici măcar iubirea aceea de care te legi.

  Și pentru prima dată, vorbele ei îmi dau de gândit, mi se amestecă în minte, îmi invadează simțurile și mă fac să vreau să urlu și să mă întorc în timp, în acea zi cu soare și-o urmă de ploaie pe haine.