Viktor

10.

   Pentru o fracțiune de minut am avut impresia că mă aflu într-o peșteră, departe de tot ceea ce reprezintă viața, dar m-am înșelat pentru a nu știu câta oară am făcut-o.

   Simt ceva ud pe obraji, ca niște lacrimi și știu că nu sunt ale mele, pentru că acestea mă ard, în timp lacrimile mele îmi provoacă răceala și-o furie pe care nu o pot controla. Încerc să-mi trec o mâna peste fața, dar mă lovesc de o amorțeala și-o durere muta. Încerc să-mi mișc trupul și nu o pot face. Înghit în sec și-mi întorc capul. Aud o voce atât de cunoscută încât inima îmi bubuie. Ochii mei sunt închiși, iar mâinile ei bătute de timp îmi mângâie obraji. Mă foiesc speriat și simt o lacrimă de gheată cum alunecă în palma ei. Mârâi nervos și-mi deschid ochii.

   Totul in jur e alb și miroase a moarte. Un ticăit îmi inundă urechile și recunosc vag chipul mamei. Îmi simt gura uscată, iar singurul lucru de care sunt în stare e să-mi las capul în palma ei.

— Puiul meu, nu îmi pot crede ochilor. E un miracol de la Dumnezeu!

   Mă uit la ea derutat și nu înțeleg ce se întâmplă. Reușesc să-mi ridic capul și îmi dau seama că mă aflu într-un salon de spital, conectat la o sumedenie de aparate.

— Mama!

   Nu reușesc să îndrug bine cuvântul, că ea și izbucnește în lacrimi, luându-mă în brațe la fel ca și atunci când eram copil.

   Nu știu cât timp mai stăm așa, știu doar că la un momendat intră un doctor în cameră și mă privește cu o uimire ciudata în privire.

— Tu, tinere! Ai acolo undeva un înger păzitor. Nu aș fi crezut că după atâta timp îți vei reveni.

— Ce vrei să spui?! Nu înțeleg nimic din ce se întâmplă. De ce plângi, mama? De ce mă aflu aici?

— Nu îți amintești nimic, băiete?

   Îmi duc mâna la frunte, încercând să-mi alung durerea și înacelași timp să îmi amintesc cum am ajuns în salonul acesta.

   Plouă, conduc încet pe asfaltul ud, în timp ce îi sărut mâna. O mașina îmi taie calea și ies de pe carosabil. Zgomot, mult zgomot și brusc o durere undeva în zona pieptului, iar după aceea doar întuneric, mult întuneric.

— Eva!

   E tot ce reușesc să spun, înainte să încep să tremur. Îmi duc mâna la piept ca și cum ar trebui să găsesc ceva acolo, dar nu e nimic. Încep să mă agit și încerc să mă ridic din pat, dar mâna mamei mă oprește.

— Trebuie să te liniștești, dragul meu!

— Nu pot! Am nevoie să o văd, am nevoie să o știu bine!

— E în regulă, dragule! Încearcă să te odihnești!

— Nu am nevoie de odihnă! Am nevoie să știu ce se întâmplă aici!

— Ai fost în comă pentru mai bine de doi ani!

   Cum? Cum se poate întâmpla asta? Îi simt lacrimile mamei pe piept și îi mângâi părul. Doi ani de zile? Nu simt că a trecut atât de mult, tot ce simt e un gol, ca și cum ar lipsi ceva. Eva?! Ea lipsește, nu-i aici și am impresia că mai e ceva ce o frământă pe femeia care mi-a dat viața. Și lipsește ceva, ceva ce nu e Eva, ceva ce e parte din mine și totuși nu îmi pot aminti ce anume.