Viktor

6.

  Cred că mama a avut dreptate, cu mulți ani în urmă, când îmi spunea înainte de culcare, că viața asta e așa cum o vezi tu și poate de aceea mi-a plăcut mereu liniștea ploii și sunetul tunetelor. Și cred că din această cauză mi-am ascuns mereu ura în spatele lor, pentru că le vedeam în culori și le strângeam în brațe, când restul lumii se ascundea de ele, sub umbrele înflorate. Și totuși câteodată lumea asta nu e așa cum o vezi.
 
   Arunc chiștocul și îl las să zboare în ploaie, îl urmăresc cu privirea până îl pierd și scot un oftat care nu știu de unde vine. Îi aud tocurile, iar parfumul ei înțepător îmi invadează nările.

— Copilașul se simte singur?

  Îi simt râsul, o simt cu totul, ca și cum mi-ar zgâria inima și totuși e liniște în mine, e soare când afara ploua.

— Te-ai săturat să îți îneci buzele in vin?

  Se uită la mine, își pune capul pe umărul meu și privește ploaia.

— Ce nu e bine, Viktor?

— Ai pus întrebarea greșita.

  E confuză... Pe cine mint? Eu sunt cel confuz. Îmi simt obrajii arzând, la fel cum le simteam când ea mi le încărca cu sărutări fierbinți, iar pieptul meu e greu ca plumbul, ca și atunci când își vărsa amarul pe tricoul meu rece, dur ca fierul.

— Vorbesc cu tine!

  O ignor... Stai?! Eu chiar o ignor? Un zâmbet mi se arcuiește pe față și mă întorc. O împing de pe mine și îmi croiesc drum spre acoperiș.
Simt ploaia pe piele și mă las purtat de liniștea dinaintea furtunii și va fi o furtuna, căci o simt cum vine, cum se încolăcește în jurul meu precum un șarpe și totuși nu simt teama, ci doar regret. Regret cu tot ce am în mine iubirea pe care nu am fost în stare să i-o ofer.

— Simți și tu, nu-i așa?

  Am aprobat printr-o mișcare a capului, iar ea și-a trecut mâna prin părul lung. Isi pune coatele pe o porțiune de beton, in timp ce-si lasa capul pe spate, iar ploaia îi spală fața, lăsand-o fără lacrimi.

— Știi că nu vom sfârși bine, nu-i așa?

— Știu!

— Doar atât?! Mă simt dezamăgită. Mă așteptam la o flacără din partea ta, la o speranța...

— Nu-i speranța, nu pentru suflete negre ca și a noastre, Maia!

  Pe fața ei apare o urmă de mirare. Mă privește cu interes, iar chipul îi e brăzdat de un zâmbet.

— Începi să îți amintești și asta nu e bine!

  O privesc încurcat, iar ea scapă un oftat. Încep să îmi amintesc, cum an fost aici cu ani în urmă, la fel și ea, doar că atunci eram doi copii și alergam prin pădure, dar acum acea pădure e goală, distrusă și neagră.

   Încerc să spun ceva, dar cerul e luminat, iar vocea aceea care mă descoase de trecut, îmi invadează mintea și pic în gol.

   Cad și tot ce pot auzi e vocea ei care mă roagă să mă întorc, dar să mă întorc unde mai exact? Când eu sunt tot aici, iar ea e cea care a plecat.