Viktor

13.

   Am ajuns la concluzia că oamenii nu știu când să renunțe. Nu știu când să se oprească, când să pună punct unei povești sau când să rupă în bucăți o carte întreagă. Iar eu nu sunt cu nimic mai bun decât alți. Au trecut săptămâni și totuși refuz să ies în lume, refuz să o iau de la capăt, să trec peste ceva ce nu știu ce este.

   Am pierdut noțiunea timpului și m-am înecat singur în trecut, încercând să aflu cine e fetița înmormântată la capătul lacului, dar fără noroc. Locul acesta e pustiu de ani, iar înafară de mine sau mama, care cum vine așa și pleacă, nu mai trece nimic pe aici, nici măcar o cale ferată, nici măcar o stradă care să lege ceva de altceva.

   Mă las pe spate în scaunul vechi de lemn și îmi trec mâna prin păr. Trebuie să îmi iau viața de la capăt, dar nu am cum. De fapt asta e o minciună. Am cum, dar nu știu cum și nici nu vreau să aflu. Sunt smuls din gânduri de o bubuitură în ușă. Îmi mișc picioarele până la aceasta și mă aștept să o văd pe mama, dar nu e ea. E un pădurar trecut de prima tinerețe, fața fiindu-i brăzdată de riduri și o cicatrice care se întinde de la ochiul drept până la buze.

— Marc Goodwin?!

   Întreabă nesigur, iar eu devin confuz când realizez că sunt confundat cu tatăl meu.

— Sunt fiul lui. Cu ce vă pot fi de folos?

— Am nevoie să vorbesc cu tatăl dumneavoastră, e ceva important ce nu suferă a amânare.

   Oftez și îmi trec o mâna prin păr. Cred că el e singurul care nu știe despre tata. Unde a trăit, într-o pădure? Nu, eu sunt cel care trăiește într-o pădure. Îi fac loc să intre și îi ofer o cafea, după care mă așez pe una din cele doua canapele aflate fața în față.

— Domnule... Din păcate e imposibil să vorbiți cu tatăl meu, a decedat acum câțiva ani.

— Cum? Îmi pare rău să aud o asemenea veste. Nu am știut, am crezut că... Nu mai contează.

   E ceva îneregulă cu el. Își așeză cana pe măsuță și dă să plece, când găsește  medalionul pe colțul acesteia. Îl prinde între degete și observ cum lacrimile i se adună în colțul ochilor.

— De unde ai luat asta?

   Vocea lui e frântă, iar puterile îl părăsesc, lăsându-se să cadă înapoi pe canapea.

— L-am găsit la marginea lacului, lângă un mormânt. Îl cunoașteți?

— A fost al fiicei mele! A murit acum mai bine de zece ani. Cred că ai cunoscut-o cândva. Pe vremea în care familia ta venea să își petreacă verile în căbănuța aceasta.

   Mi se înmoaie genunchii atunci când îi aud vorbele. Maia e fetița căreia i-am promis copil fiind că o voi lua de nevastă. Maia e femeia a cărui voce o am în cap din ziua în care m-am trezit din comă, iar ea e moartă. A murit înainte să aibă ceva real.

— Îmi pare rău! Eu... nu am știut niciodată și...

— Chiar dacă ai fi știut nu ai fi putut schimba nimic, tinere! Trecutul e trecut și de cele mai multe ori e negru.

   Îmi stă pe limbă să îl întreb cum s-a întâmplat totul, dar ceva mă oprește. Îmi întinde medalionul și îl iau în palmă. Simt furnicături în tot corpul și nu știu de unde vin. Pădurarul se ridică, iar eu nu pot face altceva decât să îl urmez orbește până la ușă. Mă opresc în dreptul acesteia și încerc să-mi reglez respirația.

— Spune-i te rog mamei tale că am iertat-o de mult, pe amândoi i-am iertat!

   Nu mai apuc să întreb nimic, căci el urcă în mașină și pleacă. Rămas singur,  încep să simt lacrimi pe față. De ce sunt atât de atașată de o fetița? Pentru ce îi iartă? De ce mă simt lipit de locul acesta? Când nu a fost niciodată al meu, când niciodată nu m-am simțit acasă?