Viktor

8.

  Și tot nu îmi dau seama dacă m-am trezit din vis sau din realitate, durerea fiind singurul lucru de care mai sunt sigur. Trupul îmi e greu și rece, mâinile îmi tremură și durerea din piept devine tot mai grea, dar de data asta nu e o durere sufletească, ci una fizică. Conștientizez că sunt plin de cicatrici, pe care nu știu de unde le am și devin nervos.

  Am nevoie de-o tigara și-o sticlă cu alcool. Îmi las picioarele să lovească parchetul vechi și bufnesc când realizez că abia mi le pot mișca.

  Respir greu și aproape mă împiedic de scări, sau propriile picioare, nu îmi dau seama. Zăresc o ușă deschisă și trec pragul. Nici ea nu arată mai bine ca mine și asta mă face să îmi pun întrebări ciudate. Îi curge ceva negru din nas și ea doar fumează, fiind pierdută in gânduri.

— Pot să...

  Se întoarce speriată și ridic din sprânceană. Îmi întinde pachetul turtit și își trece nervoasă mâna prin păr.

— Rămânem fără timp, Viktor!

  Îmi aprind tigara și o privesc cruciș. Încep să-mi amintesc ce s-a întâmplat atunci. Ploaia dansând pe asfalt, o mașina oprită brusc și un zgomot, care pentru o secundă a ascuns sunetul ploii și după nimic, poate doar întuneric.

   Arunc chiștocul și îmi las capul in mâini. Nu mai are rost să lupt, nu am cum, nu cu așa ceva.

— Asculți ce îți spun?

  Vocea ei e moale, iar mâna îi tremură pe umărul meu. Neg printr-o mișcare a capului și refuz totul. Parca citește prin mine și răbufnește când îi ofer un zâmbet de învins.

— Nici nu mă gândesc! Nu e ca tine, e ca mine! Așa că mișcă-ți trupul... Dacă plecam acum ajungem la marginea lacului înainte ca întunericul să cadă. Și va cădea!

— Și după?

   Își duce mâna după gât și îmi pune în palmă un medalion.

— După depinde doar de tine. Totuși îți voi veghea urma, până vei ajunge înapoi, până vei...

— Nu vreau să mai lupt, nu mai vreau...

— Ea e încă acolo și ei vor merge după ea, la fel cum au venit după tine și după mine, cu ani în urmă.

— Ce-aș putea face, Maia? Când mă simt rupt, străpuns de tot ce am trăit cândva, doborât de propriile alegeri.

— Să iubesti și să nu îți fie frică de acea iubire! Și să nu mă uiți!

— Nu te-am uitat niciodată!

  Îmi zâmbește. Unul din zâmbetele care mă făceau, cu ani în urmă, să zâmbesc la rândul meu. Îmi trec mâna prin părul ei și o lipesc de mine, cu totul. Îmi tremură în brațe și realizez că a pierdut totul, înainte să ai parte de nimic real.

— Trebuie să mergem, dar înainte vreau să îți cer ceva...

  Știu ce îmi va cere și o opresc din vorbit printr-un gest pe care nu-l înțeleg. Degetul meu se plimbă pe buzele ei, trasând dungi de foc. Îmi simt trupul cum arde și răceala din obrajii ei. Îi privesc ochii, atât de vii cândva, acum doar șterși și goi și mă cutremur. Îi mângâi obrazul pentru ultima data și îmi lipesc buzele de ale ei.

  Un sărut și-o îmbrățișare, cred că asta e tot ce rămâne după noi. Privirea mi se plimbă spre lumina ce se ridică în îndepărtare și mă las trasă de mâna ei rece, spre întunericul pădurii.