Viktor

7.

  Aud un zgomot surd și îmi mișc mâinile pentru a nu mă scufunda în lumina, dar e în zadar totul. Îmi simt trupul greu și zbier, dar nu se aude nimic și mă sufoc.

   Mi se deschid ochii și privesc îngrijorat tavanul alb, umbrit de mucegai. Mă ridic în șezut și îmi trec o mâna prin păr, pufnind nervos. Ea plânge, cu fruntea lipita de fereastră și aș vrea să-i râd în față, să o izbesc de un perete și să-i spun că e doar vina ei, că nu ar fi trebuit niciodată să... Dar nu mai contează. Îmi smulg pachetul de țigări de pe masă și ies afara. Ploaia se oprise și odată cu ea a dispărut și liniștea mea.

   Las fumul să-mi înece plămânii și mârâi când îmi amintesc că nu mă liniștește, că e doar un moft pe care îl am de ani.

— Se face târziu, Viktor!

  Se asează lângă mine și își trece nervoasă mâna prin păr. Îmi privesc mâinile și le văd învinețite, ca și cum m-aș fi bătut cu un perete. Pufnesc nervos și arunc chiștocul cât-colo.

— Și îți pasă pentru că?

  Am ridicat tonul mai mult decât trebuia, iar ea s-a cutremurat. Ce e îneregulă cu femeia asta?

— Am fost prieteni cândva, iar tu nu poți rămâne în locul acesta.

— Și de ce mă rog?

— Pentru ca scoate ce e mai rău din tine și tu o știi bine.

  Știu la ce se referă, îmi simt sângele cum fierbe, cum sunt plin de ura și dispreț. O privesc pentru un minut și văd dezastru în ochii ei, uitare și ceva ce nu știu ce e, dar mă zguduie și o trag în brațe.

— De ce ai rămas aici, Maia?

— Pentru că nu am unde merge, iar cei ca mine ajung cu timpul să îi îndrume pe alții.

— Asta faci tu cu mine?

  Oftează, un oftat plin de durere și decizii cu care va trebui să își ducă zilele. Se ridică brusc și se îndrepta spre pădure. Privește negrul cerului și furtuna de după. E totul atât de întunecos și rece, încât îl simt pe piele și mă înfior. Se întoarce pe călcâie și mă privește pierdută. Îi simt palma pe obraz și rămân stana.

— Asta am vrut la început, recunosc cu tot ce nu-s. Aș fi vrut să rămâi aici cu mine, dar nu mai ești tu, cel din trecut.

— Ce vrea să însemne? Ce vrei să spui, Maia?

— Ai găsit ceva de ce să te legi, încă nu e prea târziu pentru tine.

— Și pentru tine e? Cu ce sunt mai bun decât alții? De ce merit să fiu salvat? De ce...

— Pentru că iubesti și esti iubit, Viktor!

  Mă dau câțiva pași in spate și pic pe
ceva rece. Văd resemnarea din gesturile ei și lovesc cu pumnul în betonul de sub mine. Simt mâhnire și refuz, o văd ca o stana și îmi înfig dinții în interiorul obrajilor.

— Nu e corect!

— Ce e corect în această lume?

— Nu știu, dar meritai mai mult de atât.

— Cine știe, poate că nu meritam nici asta.

— Nu vorbi prostii, Maia!

  Zbier mai tare decât trebuie, iar ea se asează lângă mine, lăsându-și capul pe umărul meu. Îi mângâi părul și mă înmoi cu totul.

— Vei pleca de aici și te vei trezi in brațele ei, chiar de va trebui să lupt cu însuși diavolul pentru asta.

— De ce faci toate acestea?

— Pentru că ai fost singurul care mi-a arătat puțină bunătate. Acum să mergem înăuntru, se face târziu și pică gheată peste amintiri, iar tu ai nevoie de ele, mai mult decât îți poți imagina.

  Nu spun nimic, ci doar o urmez în liniște. Mintea mea e o harababura, îmi simt inima ca tresărită și doare. Tot corpul mă doare și simt ceva cald ce mi se scurge din piept și mă pierd.