Viktor

17.

De-a lungul anilor viața m-a învățat că mereu, dar mereu după o furtuna de sentimente și gânduri încâlcite, urmează o perioada de liniste în care lucrurile se asează la locul lor, precum o bucata dintr-un puzzle mult prea complicat. Și chiar dacă pentru o perioada am uitat aceasta mică lecție, astăzi, aici și acum mă bucur de ea precum un copil de prima zi de vacanță.

   E calm totul. Vântul adie încet, iar iarba de sub picioarele mele e rece și caldă înacelași timp, făcându-mă să zâmbesc în colțul gurii și să mă întind pe spate, privind cum câțiva fluturi dansează pe cerul albastru desenat de nori. Îmi închid ochii și îmi las inima să se încarce cu această liniste caldă, pe care nu am crezut-o niciodată reală.

   Nu știu pentru cât timp rămân așa, pierdut prin iarba și flori albe parfumate, dar nici nu mă interesează sau sperie timpul care parcă a rămas în loc. Nu vreau să îmi deschis ochii și totuși o fac atunci când o umbra îmi acoperă trupul. Mă ridic în șezut și îmi trec mâna prin păr chicotond către femeia din fața mea.

— Viktor!

   Îmi zbiară numele și mă face să mă ridic în picioare. Are efectul pe care-l avea mama asupra mea când aveam cinci ani și făceam câte o boacănă.

— Bună, Maia!

   Îi fac cu mâna și îi ofer un zâmbet, ca și cum ar fi cel mai firesc lucru din lume, iar ea pufnește nervoasă, una dintre venele de pe frunte aproape explodându-i.

— Tu! Tu esti cel mai idiot om în viață pe care l-am întâlnit vreodată! Ce a fost în capul acela gol a tău? De fapt nu-mi răspunde, că nu vreau să știu.

   Gesticulează nervoasă, iar eu mă amuz pe seama ei. Vrea să para fioroasă, dar nu îi iese. E atât de adorabilă, ca o fetița. Cum mi-a putut fi frică de ea înainte? Chicotesc la gândul acesta și o trag în brațele mele.

— Sunt cel mai idiot om în moarte, pitico!

   Îmi dă un pumn în umăr și se dă câțiva pași în spate. Mă privește confuza și își trece mâna prin părul lung.

— Nu ești mort, deșteptăciunea pământului!

— Nu-mi spune că sunt din nou...

— Ești în comă!

   Nu cred asta. De ce m-am întors de unde am plecat? De ce nu am putut și eu să mor liniștit ca și oamenii normali? De ce?

— Viktor!

   De data asta vocea ei e mai caldă și mă face să zâmbesc. Ridic din sprâncene, iar ea își dă ochii peste cap.

— Serios acum, ce a fost în capul tău? Și nu-mi da replica cu aer, pentru că dacă faci asta jur că te duc înapoi printre cei vii și te omor cu mâna mea.

   Încep să râd, privind-o cum se încruntă. Mă reașez pe iarba și îmi pun mâinile sub cap. O simt cum se asează lângă mine și închid ochii.

— Tu! Tu ai fost în capul meu, în gândurile mele nenorocite și în inima mea. Esti ca un pansament, Maia! Și aveam nevoie de tine, te liniștea și furtuna pe care o creai, de ființa ta lângă a mea.

   Mă privește cu uimire, pentru ca pe urmă să îmi lipească o palmă de toată frumusețea.

— Esti așa o figură, Viktor! Cât timp ai fost aici, ți-a fost frică de mine, iar acuma îmi spui că ai nevoie de ființa mea lângă tine.

— Nu mi-a fost niciodată frică de tine!

— Da, sigur! Iar eu nu ți-am spus niciodată să nu privești înapoi.

   Chicotește și mă face să mă încrunt. O privesc cum își reia locul pe iarba verde și pentru un minut rămânem amândoi în liniște, pentru ca pe urmă să se ridice în picioare și să îmi arunce o privire serioasă.

— Haide! E timpul să te duc înapoi, din nou. Pentru că vremea ta încă nu a venit! Și de data asta sper să faci bine și să rămâi unde îți este locul.

— Locul meu e aici, lângă tine și nu mă întorc!

   Îmi pun mâinile în sân și fac o mutră de copil nemulțumit. Nu mă întorc de unde am plecat, nu o fac nici în ruptul capului. Își dă ochii peste cap și îmi face semn să o urmez. Îmi mișc picioarele după urmele ei și simt vocea mamei pe piele, dar nu mă opresc și nu îmi întorc privirea. Nu vreau să plec, vreau să rămân și ea trebuie să înțeleagă asta.

— Spune-mi tu mie, Viktor! Ce o să mă fac cu tine?

   Îi aud râsul cristalin și încep să râd la rândul meu. E ca si atunci când eram copii, iar eu mereu cream belele, pentru ca la final ea să le repare. Doar că de data asta nu mai poate repara nimic și chiar dacă ar putea nu ar avea cum, căci nu aș putea să o părăsesc din nou, niciodată, în niciun mod posibil.