Voinicul în piele de javră

ultima noapte albă a muzeelor lumii

unei sărbătorite

şi Muzeului Panait Istrati

În noaptea asta am fost plecat

şi pe drum am descoperit o nouă formă de

singurătate

mai nebună şi mai sinucigaşă decât cea a

unui far maritim pe care l-am privegheat

într-un amurg de toamnă ploioasă

pe o coastă părăsită din county Kerry

după o sută de ani de solitudine

la marginea mării

bâtrânul far se pregătea să moară

şi nu trebuia să fii un geniu să-nţelegi

că un ochi de pradă îl pândea

din slava cerului

Ah, să fi fost un paramedic acolo,

ca-n umbra unui mucenic aş fi sărutat

nisipul de sub talpa picioarelor sale

şi o supradoză de morfină ar fi curmat chinul

bătrânului ostaş

Cine nu are urechi să asculte

mai bine să tacă,

pentru tot atâtea ziduri există tot atâtea

inimi.

Ţie, noapte bogată îţi datorez toate luxaţiile

astea

şi fracturile mele

şi această dureroasă desprindere de şold

de data asta chiar am căzut adânc în tine

şi niciodată nu mi-a fost mai greu

până şi figura cu mersul pe brânci pare a da

semne de oboseală

Când am plecat nimic nu anunţa o călătorie

spre capătul nopţii

şi lucrurilor dragi le-am spus să mă aştepte

cuminţi lângă vatră

asta bănuiesc că într-un fel anume

a mai liniştit cumva spiritele

altfel gândul şi inima mea de javră nu m-ar fi

însoţit adânc în noapte

de suflet nici nu putea fi vorba, pe el demult

nimic nu-l mai mişcă din casă.

Nu vă fie teamă,

le spuneam tovarăşilor mei de drum

noaptea asta e aşa mai mult o metaforă

a zilei

pe calea aceasta

nimeni nu s-a simţit în beznă

sau singur vreodată

veţi vedea, pregătiţi-vă !

ceasul eroic îşi va bate monedă

chiar aici sub chipurile voastre

şi ca undele fine de apă ne vom revărsa

cu toţii curând în marea pelerinilor lumii

să-ntâmpinăm deci cu bucurie deplină

Marile Sale Talazuri!

Dar nu a fost aşa să fie,

mama ei de viaţă nu a fost

şi niciodată noaptea nu a fost mai întunecată

şi în acelaşi timp mai albă pentru mine

şi cel mai tare,

mai tare chiar şi decât ecoul sălilor goale

şi liniştea atâtor coridoare lipsite de oameni

înspăimânta scrâşnetul de dinţi

şuierând de la rădăcina etichetelor muzeale

ca şi când un întreg popor

s-ar fi târât în genunchi pe un drum de sticlă

pisată

şi asta mi-a amintit de farul acela

cu raza lui de lumină ce obosise călătorind

peste ape

şi, jenat ca niciodată, am simţit nevoia

simplă de a-mi culca obrazul în culcuşul

acela de pradă vânată

unde coşmarul îşi are numele sale

extrem de sonore

şi unde îşi da duhul noaptea sălilor muzeale

din lume

Of! nu credeam că se poate şi mai singur

decât singur pe lume

stam strânşi unii în alţii şi fiind noapte ne

priveam toţi trei ca într-o oglindă

în singurătate

inima mea de javră începuse a tremura ca

varga

întunericul parcă îmbătrânise un pic

şi odată cu el, alături de noi ... cu ochii uimiţi

ieşiţi din orbite

se stingea fără vise şi ultima noapte albă a

muzeelor lumii.