câinele Dingo

1 0 0



lui Cargo

Ai venit, Doamne, în pustiul meu şi mi-ai

poruncit să nu mă vând oamenilor

sufletul mi l-ai hărăzit să se hrănească din

singurătate ca o fiară

lumina să mi-o culeg din ceaţa zilelor

obositoare şi grele ca anii

şi trupul să mi-l apăr împovărat sub haina

umilinţei.

Iar pentru a mă feri din calea

trădării cuvintelor

la plecare, ai luat cu tine şi graiul meu.

A fost prima şi ultima oară când

te-am adulmecat, Doamne

şi când mi-am îndreptat spre

umbra picioarelor Tale gura mută şi ochii

umezi

Tu nu mai erai

deşi mă iubeai,

desi, dinainte, ştiai tot nesomnul din

ascunzişul inimii mele

nările mele spre suflarea-Ți cerească se

roagă

De ani de zile vieţuiesc înconjurat numai de

pustiuri

ele nu mă văd şi nu mă miros

însă eu le cunosc pe de rost fiecare meteahnă,

fiecare aromă, fiecare umbră

fiecare colţişor, fiecare adiere a inimii lor de

plumb

şi am încetat demult să mai sângerez

la întunecare

aerul fierbinte al deşertului a devenit casa

mea.

nările mele spre suflarea-Ți cerească se

roagă

Acoperit de praf, batjocorit, bântuit de

coşmaruri,

pâine încinsă eu însumi în cuptorul roşu al

deşertului

îmi rod singurătatea ca pe o piatră

şi nenumărate zile fără hrană trec

ca somnul topindu-se în blana mea de vise.

Adulmec şi aştept,

nările mele spre suflarea-Ți cerească se

roagă

„Doamne, nu-l îndepărta pe câinele

Tău de la miezul pâinii Tale!"

Voinicul în piele de javrăCitește această povestire GRATUIT!