ascunde, poete, întristarea

1 0 0



Ascunde, poete, întristarea

acceptă nevolnicia ființei tale,

cum ai accepta orice plecare

din pliurile existenței tale

a venit timpul să ieși în cetate

măsurând întristarea cine să mai creadă în

tine

soarele o vară numai despre asta ți-a vorbit

dar tu, nu

nu și NU!

Singur umblând prin spațiul timpului tău

cu valijoara de hârtie și cele câteva gânduri

care abia mai amintesc de tine

te consolezi (deși viața pare că îți derutează

pașii)

cu privirea pierdută înspre buchetul tău de

femei galbene

din glastra închipuirii neastâmpărate

se revarsă peste pieptul tău numai țărână

e pamânt, dar tu strigi și te bucuri: apă, APĂ!

„florile au întrecut eternitatea", îți spui

și ăsta ți se pare un vers reușit,

suficient într-atât încât cu dor și pasiune nu

încetezi

a măsura nepăsarea

ascunzîndu-le tuturor gustul tău pentru

oameni

Iubitorule, păcatul tău de moarte are

de-acum un nume exotic: webul

Ai devenit de nerecunoscut,

Ce tigru flămând se hrănește cu ceară?

tu, cel mai bun dintre toți extratereștrii,

va purta minciuna și numele tău?

ori... ba!

Odată, puteai așeza pe culori şi reflexii toate

frunzele toamnei

încrezător în spiritul dovedit temerar

acum scufundându-se, acum revenind de sub

ape

Ce e iubirea, poete?

stau pânzele tale în văzul tuturor

acoperite de cuvinte

doar geniul te desparte

de Toulouse-Lautrec

însingurat mincinos

cu lentila ta șlefuită în piață nu mai poți

încânta nici o umbră

cariu în lemnul iubirii

ascuns, singur, tăcut

din ce în ce mai politicos cu durerea

pe neauzite

rabzi şi râzi cu visele și cărțile tale

când plângi, vorbele te trădează

Of, falsificatorule de cuvinte

Dumnezeu te-a luat chiriaș din milă

invenție teribilă a rafinamentului în artă

ești tu,

Poetul, care a uitat de cetate

amarul tău de ființă nevolnică,

privește-te în semenul tău de pe stradă

şi învaţă.

Voinicul în piele de javrăCitește această povestire GRATUIT!