...am călătorit

3 0 0



lui Joni Stoian

apoi am călătorit mult,

până la capătul pământului și până la capătul

zilelor mele,

călătorind cum călătoresc zmeii vara sau

câinii sălbatici turbați de foame

ori licuricii zănatici prin întunericul unei

carcase putrezite de cal

și auzeam peste mine venind din afară

zgomotul unor neobosite perechi de aripi,

nenumărate aripi,

și cum eram trist ca o lebădă albă

noaptea visam asemenea unui gutui rodind

speranțe împrejurul lunii:

„Sunt îngerii, băiete!", îmi spuneam

„...sunt îngerii veniți să te ajute!"

altfel, nu eram idiot pe de-a-ntregul și

dimineața, când îmi spălam fața în izvorul

propriei lucidități,

știam că nu era decât murmurul nepotolitei

pofte de sânge

muște, numai muște,

dând târcoale universului meu.

„un arhanghel niciodată nu și-a lipit urechea sa sfântă de inima frântă a unui stârv de cal"

și porneam din nou la drum

cu jumătățile mele de om și de fiară abia

respirând înăuntru.

... am mers mult,

până la capătul pământului și până la capătul

zilelor mele

cum, odată, numai marii pustnici însetați de

suferință obișnuiau să meargă,

ori licuricii zănatici prin întunericul fără

milă al unei carcase putrezite de cal

rugându-mă,

– tot mai mare greața –

privind scârbit spre nodul din cuvinte

și azi și mâine insidios și crud

orice-ntreb mi se reverberează-n oase

pustiul și el

nu-i prag pe care să mă așez

nu-i ușă-n care să mă-ncred

toți caii au obosit să mai aștepte

și câmpul este tot mai nins de oase

între cadavre nu există nicio formă

de comunicare

doar o empatie sumară, surdă

ca o licoare curgând tăcută dintr-o parte-n

alta

neconvingător ca-n filme

sau cum vedem că se-ntâmplă între lumea

viețuitoarele mării și lumina plăpândă a lunii

sau cum există între lumea pietrelor și lumea

metalelor

sau între lumea de-aici și lumea de-acolo

și atât

... am mers prea mult

aș spune

atât de mult, încât de-acum aud lumina cum

se frânge,

geme ca o tablă-ndoită în mâna celui ce a

plămădit pământu'

cutie a unei rezonanțe amare

e greu de-nchipuit, dar nici nu simt vreun fel

de milă

din plânsul ei mă cheamă tot drumul

străbătut

sfârșitu-mi e aproape.

și-ncep să râd cum n-am mai râs de mult...

Voinicul în piele de javrăCitește această povestire GRATUIT!