Iubire periculoasă

Capitolul 20

Imi întoarce spatele și continuă drumul spre bucătărie.

Faptul că nu ma lăsat să citesc nimic pe chipul său e ca o lovitură sub centură. Chipul trădează emoțiile, iar el știe asta la fel de bine ca și mine.

— Haide, intră! Ai o groază de lucruri de făcut. Prăjiturelele așteaptă să fie ornate, tatăl tău să le guste, iar musafirul neașteptat vrea să te vadă! mă îndeamnă

Îşi trage un scaun și se așează lângă masă.

— Nu este musafirul meu, mă grăbesc să îi spun, deranjată fiind de ironia pe care am simțit-o în glasul lui.

— Dacă nu mă înșel, aceasta este casa ta. Andrew, cu siguranţă, nu a venit aici pentru a mă căuta pe mine!

Șah-mat! Pe asta nu i-o pot întoarce. Ce rost are să îi spun că am încercat, într-un mod delicat, să îl gonesc pe bietul Andrew? Oricum, nu m-ar crede. Întodeauna, există un învingător și un învins. Eu am pierdut runda asta.

— Vrei să ornezi astea? întreabă, arătându-mi cu degetul una dintre brioșe.

Aprob ușor din cap drept răspund. Mă îndrept cu pasi mici spre dulapul în care știu că pot găsi ingredientele de care am nevoie. Încerc să îmi mișc șoldurile într-un mod cât mai feminin posibil pentru a-i crea băiatului ce știu că mă privește iluzia că mersul meu este unul elegant. Deloc sexy sunt atât modul în care sunt nevoită să mă ridic pe vârfuri pentru a ajunge la raftul de sus, cât și oftatul ce îmi scapă involuntar printre buze atunci când constat că, oricum, nu pot ajunge.

— Ai nevoie de puțin ajutor?

Fără să aștepte un răspuns, Dylan se ridică de pe scaunul pe care stătea confortabil și vine în spatele meu. Nu mă întorc pentru a-l privi, dar îi intuiesc mișcările.

Mâinile lui se aşează de o parte si de alta a trupului meu, pe blatul rece de bucătărie. Văd cum degetele i se încleştează si aud cum un oftat prelung ii scapă printre buze.

— De ce chiar și cel mai banal lucru ne amintește de persoana pe care o iubim? De ce dragostea nu ne dă pace nici pentru o scundă?

Îmi şopteşte fiecare întrebare la ureche. În glasul său simt o durere ce îmi frânge inima. Aș vrea să îi pot oferi un răspuns care să îl aline, dar, din păcate, nu am unul. Aceleași întrebări mi le-am pus și eu, din nou și din nou, când inima îmi era învăluită în durere. Nimeni, niciodată, nu mi-a oferit o justificare. În viață există nenumărate lucruri ce nu pot fi explicate. Iubirea este doar unul dintre ele.

— Pentru a ne aminti că avem nevoie de mai mult decât de sine pentru a fi fericiți! spun destul de nesigură.

Nu mă îndoiesc de cuvintele ce mi-au ieșit pe gură, căci asta este explicația pe care singură am găsit-o, ci de faptul că ele l-ar putea ajuta în vreun fel. Oamenii văd lucrurile diferit, indiferent de cât de asemănători ar fi. Fiecare dintre noi percepe durerea într-un fel și se bucură în altul. Asta ne face speciali, dar și extrem de greu de înţeles. Este atât o comoară, cât și un blestem.

— Tu ai nevoie de mine, Abygail?

O parte din mine știa că el urmează să îmi adreseze această întrebare, dar am refuzat să o las să pregătească un răspuns frumos, clar, coerent, demn de notat cine știe unde. Sunt momente în care e bine să îți lași sufletul să vorbească și să nu treci fiecare propoziție prin filtrul gândirii, căci este foarte posibil ca sentimentele să nu poată trece prin plasa pe care, involuntar, tu le-o întinzi.

Mă întorc cu fața spre el. Corpurile noastre sunt aproape lipite, dar între noi există o distanță considerabilă. A ridicat un zid, unul subţire, dar totuși rezistent, ce are menirea de al ajuta să se țină departe de durere. Ochii îi sunt într-atât de triști, încât îmi este extrem de greu să îmi țin în frâu dorința de a-i acoperi chipul cu săruturi.