Iubire periculoasă

Capitolul 33

— Atunci ce faci, blondo? Un lucru este sigur, cel puţin din câte zic medicii de pe aici, nu te-ai alimentat corespunzător de zile bune.

Nu mi s-a mai adresat aşa din seara în care ne-am cunoscut. Apelativul folosit de el mă face să tresar.

—Nu mi-a fost foame, deci nu am mâncat. Înţelegi? spun, gândindu-mă că ar crede că sunt de-a dreptul nebună dacă i-aş zice că am suferit atât de mult încât am rămas fără apetit.

—Ce prostie! "Nu mi-a fost foame". Nu îmi pasă! mă îngână, strâmbându-se puţin. Vei mânca! La ore fixe. Chiar şi forţată, dacă este nevoie!

Deşi el este incredibil de serios, eu nu pot să mă abţin, aşa că scap un mic chicotit. Îmi aduce aminte de tata care mă forţa să mănânc pâine, atunci când eram mică. Era conştient că, după ce termină să îmi ţină lunga sa predică, eu reveneam la vechile obiceiuri şi aruncăm pâinea pe geam, în curte, petru a o mânca pasarelele, dar asta nu îl oprea din a mă mustra când avea ocazia.

— Nu este amuzant, crede-mă! Între anemie și anorexie e o linie subțire.

Exagerează! Știe asta, dar îi place să o facă, din câte se pare.

— Nu sunt anemică! declar contrariată, gata să ies cu toate armele la atac.

—Serios!? Nu eşti? Mă scuzaţi, domnişoara Smith, dar medicii ce v-au consultat nu par a fi de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Ar trebui să vă duceţi la ei şi să le explicaţi că au greşit atunci când v-au pus diagnosticul.Nu vă puteţi da jos din pat din cauza stărilor de ameţeală, a durerilor îngrozitoare de cap şi a perfuziei ce introduce glucoză, dacă nu mă înşel, în sângele dumneavoastră? Mare păcat! Asta nu s-ar fi întmplat dacă nu ați fi fost inconștientă și ați fi mâncat.

S-a ridicat de pe marginea patului. Acum țipă la mine, gesticulând şi foindu-se. Îmi e greu să îl urmăresc cu privirea.

Este atât de frumos, chiar şi roşu la faţă, puţin transpirat și incredibil de nervos.

— Nu spui nimic? se opreşte brusc şi mă priveşte confuz.

Cel mai probabil, se aşteptă să îl întrerup și să încep eu să ţip ca o nebună. Ei bine, nu voi face asta. Nu vreau! Suntem într-un spital, iar aici oamenii nu ţipă decât din cauza durerii. Încăpăţânarea nu doare. Mă mir că, până acum, nu a intrat o asistentă sau pază pentru a ne linişti.

— Nu mai am stări de ameţeală şi durerile de cap au dispărut spun, pe un ton calm, încercând să îi dau peste nas.

— Oh! Urmează să îmi spui că ai leşinat doar pentru că nu ai mai vrut să consumi oxigen sau pentru că te încurca lumina solară. Ai o problemă, accepta asta! Trebuie să mănânci, Abygail! Dacă tu crezi că eşti grasă şi acesta este motivul pentru care nu o faci, eşti de-a dreptul scrântită. Arăți foarte bine! Vorbesc serios.

— Dylan, respiri și după ce leșini, deci consumi oxigen, îl asigur în timp ce îmi muşc buza de jos destul de puternic pentru a nu bufni în râs.

Băiatul din faţa mea mă priveşte cu ochi mari timp de câteva secunde, analizând ceea ce tocmai am spus. Apoi să înceape să râdă cu poftă, ţinându-se cu ambele mâini de abdomen.

— Eşti internată într-un spital. Ai fost adusă aici de urgenţă cu o ambulanţă, iar cea mai mare problemă a ta, în momentul acesta, este că eu am spus o porcărie. Crede-mă, ai o problemă! Una chiar gravă!

În mod normal, m-aş fi supărat dacă cineva mi-ar fi spus toate astea, dar îmi dau seama că nu a spus-o cu răutate.

Telefonul de pe măsuţă începe să bârâie. Asta mă face să îmi doresc ca Dylan să îl fi trântit suficient de tare încât să îl strice.