Capcana Șerpilor

capitolul 25

M-am grăbit să plec spre lumea oamenilor. După cum a spus sora mea mama trebuie să știe ceva despre colier.
Am expirat.
Portalul era in fata mea.
Ultima oară cand am incercat sa trec prin el , tata m-a otrăvit și transformat într-un monstru.
Portalul avea o culoare de smarald. Era așa frumos .
Am trecut orin el.

Am ajuns la secția de poliție. Oamenii încă erau agitați. Voiam să o revad pe Stephanie dar nu aveam timp de pierdut.

După 2 ore eram in avion spre Londra.

-Mama. Mamă?

Niciun semn de ea.

-Mamă??

Casa era goală. Niciun suflet nu se simțea. Era o liniște totală și imposibil de digerat.

-Larissa...

Mama.
-Doamne . M-ai speriat de moarte. Puteam să jur că nu este nimeni în casă.

M-a luat în brațe.

-Ești în regulă. Pari diferită. Nu îmi pot da seama de ce.

E timpul să îi spun că toate sacrificiile pe care le-a făcut pentru mine au fost în zadar.

-Mama.
-Da?
-Trebuie să-ți spun ceva.
-Ascult.
-Nu mai sunt om. Am devenit spiriduș.
-Stai o secundă. Cât de beată ești?
-Despre ce vorbești?
-Cum să crezi ca zanele chiar există.
-Mama. Nu pot minți din cauza asta. Tu m-ai scos din regat. Întrebarea mai buna este ce ai patit tu.
-Larissa nu înțeleg ce vrei sa zici.

Mă uitam in ochii ei. Speram sa fie unul din jocurile ei . Dar tot ce vedeam erau semne de întrebare. Nu înțelegea nimic.

-Nu îți amintești...
-Ce sa-mi amintesc?
-Dar cum e posibil. Ai atâtea experiențe in lumea zanelor.

-Nu mai insista.

Vocea aceea.

-Dvir. Ce cauți aici?

-Am observat ca lipsesti deci am venit sa te caut. Si te-am si găsit.

-De unde știai că sunt aici?

-Cred că este rândul meu să pun întrebările. Ce înțelegere ai cu diavolul.

Căcat.

-Nu știu despre ce vorbești.

-Aseară, după ce m-ai înjunghiat, am susținut o petrecere. Am dansat cu tine. Puteai să îți pui toate măștile din lume dar tot te-as fi recunoscut.

-Este complicat. Nu te pot implica și în asta.

-Te-am văzut murind femeie. Sunt deja implicat.

Am oftat. Va trebui să îmi cer scuze diavolului cândva.

-Am făcut câteva căutări.

Eram într-un parc din lumea oamenilor. Copiii alergau liberi neștiind despre lumea zânelor.

-Și am aflat că este un blestem făcut de tata. Îmi voi pierde controlul intr-o lună,mama e singura care știe ce sa fac-

M-am oprit. Plangeam.

-Iar mama nu își amintește nimic.