Iubire Interzisă -- h.s fanfic

Păşind pe un viitor mai strălucit

Am privit cu încordare cum fiecare corp se ridica, ca şi cum m-aş fi aflat într-un film horror. Acela a fost momentul exact în care mintea mea a analizat cu adevărat situaţia şi am realizat că trăiam, existam cu adevărat într-o lume în care vampirii erau reali, o vrăjitoare încercase deja să mă omoare şi dragostea despre care citeam deseori putea fi găsită. Eu eram un vampir şi aveam să trăiesc ca unul din acel moment, fie că îmi convenea, fie că nu. Nu mai aveam de ales, nu-i aşa? Mă simţeam prost că aveam astfel de gânduri egoiste atunci când Harry era nevoit să îşi vadă familia înviind. M-am apropiat de el încet, încercând să mă fac neauzită. Nu voiam să fiu on altă grijă pe capul său, un alt lucru la care trebuia să se gândească, pe care simţea că trebuia să îl protejeze. Cu sânge pe buze şi pielea mai albă ca laptele, mama, tatăl şi sora lui Harry se ridicară în picioare, privindu-ne pe toţi animalic. În ochii lor nu era niciun semn de umanitate. Verdele ochilor lui Anne îmi trimitea fiori prin tot corpul când se uita la mine; erau ca de sticlă. Nu puteam citi nicio emoţie pe faţa lor şi nu înţelegeam de ce. Nu şi-au oprit umanitatea, nu? M-am uitat speriată la iubitul meu, însă şi el era la fel de confuz ca mine. 

-Au dispărut... şopti mama mea atât de încet încât nici nu eram sigură că am auzit eu bine sau că mi s-a părut. 

-Ce ai spus? strigă Harry fioros. 

Nu îl mai văzusem aşa până atunci. În acea zi aflasem laturi ale sale pe care nu mi le-aş fi dorit să le văd niciodată. Probabil că frica, furia şi confuzia formau o bombă incontrolabilă şi băiatul din faţa mea exact asta era în acele momente: o bombă cu ceas al cărui timp nu îl cunoşteam niciunul, însă cu toţii aşteptam să explodeze. Cu toţii ne-am întors spre mama mea, care părea mai speriată şi îngrijorată ca niciodată.

-Ce avem noi în faţă sunt doar nişte corpuri goale, nişte carcase. Sufletul lor şi mintea familiei tale nu mai sunt aici, au dispărut...

-Ce...ce vrei să spui? 

Nu simţisem milă în viaţa mea, însă în acel moment nu puteam decât să îmi fie milă de Harry. Trecuse prin atâtea lucruri pentru a-şi proteja şi salva familia, ca apou să descopere că unul dintre cei mai buni prieteni ai săi fusese măcelărit şi părinţii cu sora lui nu mai existau în esenţă. Încercam să mă pun în locul lui, să iau şi eu o parte din durerea pe care o simţea. Încercam să fiu alături de el cât de mult puteam, să iau asupra mea tot ce era rău în viaţa sa. Nu merita ca toate acele lucruri să i se întâmple. Nimeni nu merita aşa ceva, nici măcar Stuart. Mi-am pus mâna pe umărul său încordat încercând să fiu afectivă cu el, să îl las să ştie că sunt alături de el orice ar fi, însă el se depărtă de mine.

-Lasă-mă în pace! Lăsa-ţi-mă toţi în pace! Nu pot să văd pe niciunul dintre voi acum! nu vreau să mai ştiu nimic! strigă el, lovindu-se singur de nenumărate ori cu pumnii în cap şi în piept.

Reacţia lui mă sperie şi mai tare. Nu ştiam ce se întâmplă cu el şi era atât de imprevizibil. 

-Harry, ascultă-mă, înţeleg prin ce treci şi vom trece îmreună peste asta. Sunt alături de tine şi totul va fi bine în final, îţi promit! i-am spus, într-o încercare disperată de a-l mai calma.

Am mai făcut un pas spre el, însă se depărtă de mine, ţinând mâinile întinse în faţă, încercând să mă oprească.

-Nu te apropia de mine! Nu ai ce să faci, Rose. Singurul lucru  care m-ar ajuta ar fi să mor. Aşa scap de tot, nu?

-Nu! Nu aşa scapi! Harry, nu te gândi la asta! Nu te las să mori! Vei trece peste asta. i-am spus autoritară.

Nu mai ştiam ce să fac, rămâneam fără soluţii. Aveam nevoie de ajutorul celorlalţi, însă niciunul nu făcea vreo mişcare. Ne priveau încordaţi, curioşi ce avea să se întâmple în continuare.