Iubire Interzisă -- h.s fanfic

1. Despărţire

Judecătorul se ridică de la masă, lăsând ciocănelul în urma sa. Firar el de ciocănel! Din cauza lui se întâmplă toate astea! Poate dacă tata ar fi renunţat la ciocanul ăla afurisit, mama nu ar mai fi plecat! Am simţit cum mi se umezesc ochii, chiar dacă nu voiam să îmi arăt vulnerabilitatea în faţa unei astfel de mulţimi de oameni.

-Rose! Rosie! Rosie, îmi pare atât de rău că a trebuit să fie aşa, dar chiar nu am avut de ales! mama mea avea aceeaşi voce disperată ca atunci când m-a rugat să o aleg pe ea în locul tatălui meu.

-Ba da, mamă, ai avut!

M-am ridicat şi am încercat să plec, ştergându-mi cu podul palmei lacrimile care îmi apărură pe obraji. Obrajii aceia fuseseră cândva atât de răsfăţaţi de atingerile drăgăstoase ale mamei!

-Nu! Rosie, nu face asta!

Mama izbucni din nou într-un plâns de neoprit. De când părinţii mei au decis să divorţeze, mama îmi tot spunea că nu a avut de ales.

-Mamă, ascultă-mă! Dacă o să continui în felul acesta, vei intra într-o depresie! Încetează! deveneam chiar îngrijorată pentru starea ei.

Mama încercă să se oprească din plâns şi spuse cât de clar putu ea, printre sughiţuri:

-Rosie, te rog să-mi promiţi ceva! Orice s-ar întâmpla, dar absolut orice, să nu îl laşi pe tatăl tău să sufere. Fii cuminte, învaţă şi ajută-l când are nevoie! Te rog, nu-l mai face şi tu să sufere, mai ales după ceea ce i-am făcut eu!

-Mamă, ai decis că tata nu îţi poate oferi destulă iubire. încercam să par calmă şi, spre fericirea mea, chiar cred că reuşeam. Îţi respect decizia, chiar dacă nu sunt deloc de acord cu ea. Te voi asculta...dar asta doar pentru că îl iubesc pe tata. Şi, dacă şi tu încă mai ţii la el măcar puţin, nu ne-ai mai contacta niciodată. Nici lui şi nici mie nu ne-ar părea rău.

M-am întors şi am plecat grăbită, fără să mă uit în spate. Mă durea atât de tare că i-am spus asta mamei, dar nu aveam de ales. Acum probabil rămase împietrită, dar îşi va reveni şi îşi va continua viaţa. Aşa vom face şi eu cu tata. În faţa clădirii ce reprezenta finalul familiei mele, maşina tatei mă aştepta, la fel şi el. Îmi zâmbi trist şi îmi făcu semn să mă urc în maşină. Asta mi-a plăcut mereu la tatăl meu: noi nu aveam nevoie de cuvinte, ne înţelegeam şi fără ele. Cele mai ascunse gânduri, ce nu puteam fi exprimate cu ajutorul cuvintelor, erau percepute de fiecare dintre noi exact aşa cum trebuie. Tata a pornit motorul Mercedesului său fără să privească în spate, aşa cum făcusem şi eu mai devreme. Ştia că nu ar face decât să-i provoace mai multă durere.

-Deci, unde mergem, puştoaico? Tonul lui era glumeţ, chiar dacă exact de glume nu-mi ardea mie acum.

-Nu ştiu. am spus eu, răguşită. Depinde de ce vrei să facem. am oftat adânc, gândindu-mă la ce am de făcut în continuare. Toată aglomeraţia asta mi-a făcut foame...

-Deci mergem să mâncâm, atunci. Îţi aminteşti restaurantul acela la care obişnuiam să mergem toţi trei când erai mică? am aprobat din cap şi am început să râd când mi-am adus aminte de cât de neascultătoare puteam fi. O dată, ţi-ai băgat capul în "gaura de şoarece". Sincer, nu ştiu cum ai reuşit, dar am cheltuit mulţi bani pe tine în ziua aceea! A trebuit să dărâmăm peretele!

Am început amândoi să râdem cu poftă. Era bine că vorbeam unul cu altul.  

-Cred că este localul perfect. Cine ştie, poate că au făcut o altă "gaură de şoarece".

Exact când voiam să plecăm, am făcut amândoi greşeala de a ne uita spre clădirea mare din marmură. Logodnicul mamei mele, Stuart Robinson, un grăsan cu bani, o susţinea pe mama, care nu mai putea opri din plâns. Poate că eram insensibilă, dar nu credeam o iotă din toată scena pe care o făcea făptura ce mi-a dat viaţă. Eram sigură că se preface, chiar dacă nu îmi doream asta. Tata apăsă acceleraţia şi conduse pe strâzile micuţe ale Los Angeles-ului. Chiar dacă era cismar, câştiga foarte bine. Era proprietarul propriei firme, dar voia să îşi creeze singur modele de încălţăminte. L-am comparat o dată cu Coco Chanel. Oricum, important era că aveam bani destui pentru o perioadă, dar eram conştientă de faptul că trebuia să îmi găsesc o meserie. Poate la librăria aceea din centru... Am fost scoasă din gânduri atunci când maşina se opri.