Iubire Interzisă -- h.s fanfic

Untitled Part 26

Următoarea săptămână am stat pur şi simplu în pat. Nu aveam puterea necesară să mă ridic, nu după tot ce s-a întâmplat. Cuvintele lui Rose m-au rănit adânc. O iubeam, o iubeam cu toată inima mea, iar ea îşi oprise umanitatea. Am avut mult timp în care să mă gândesc dacă ceea ce îmi spusese era adevărat, dacă ea chiar încercase să se rănescă singură, să şi ia viaţa pentru că suferea sau erau doar minciuni spuse de partea nemiloasă şi inumană din ea. Nu voiam să cred că ar fi fost în stare să facă aşa ceva... Mă simţeam şi mai mizerabil, pentru că o mică parte din mine se bucura într-o oarecare măsură că şi pe Rose o afectase despărţirea noastră; pentru că asta însemna că şi ei îi păsa. Sau îi păsase, cel puţin.... După primele trei zile în care nu făcusem nimic altceva decât să stau în pat şi să mă ridic doar când aveam nevoie la baie sau când trebuia să mă duc să îmi reînnoiesc proviziile de sânge, mama a venit la mine în cameră.

-Harry, ştiu că nu vrei să vorbeşti despre asta, dar sunt îngrijorată pentru tine. Nu poţi să continui aşa!

Nu am făcut nimic altceva în afară de a mă uita la ea, la ochii ei verzi atât de asemănători cu ai mei şi să o ascult cum îmi vorbea despre diferite modalităţi de a trece peste o despărţire. Ea nu avea nicio idee că ceea ce ni se întâmplase nouă nu era doar o simplă despărţire, dar nici nu voiam să îi spun că Rose preferase să se transforme într-un monstru. Ştiu că mama ţinea la ea aproape la fel de mult cât ţinea la Gemma.

După ce plecase dezamăgită că nu a reuşit să scoată nicio reacţie de la mine, gândurile mi s-au întors la Rose. Pentru vampiri, să îţi opreşti umanitatea era echivalentul morţii interioare. De fapt, aşa se şi simţea. Mi-am adus aminte când mi-am oprit şi eu o singură dată umanitatea şi m-am cutremurat, resimţind oarecum senzaţia aceea. Era ca şi cum eram rece pe interior. Atunci când un vampir apasă butonul ăla de "off", a renunţat practic să mai vrea să trăiască. Atunci se simte cu adevărat lipsa inimii, a sufletului. Te simţi ca o fantomă în propriul corp... Ei bine, fără suflet vampirii nu mai au nici milă, aşa că cea mai groaznică parte a lor iese la suprafaţă şi îi face să acţioneze necugetat şi nemilos. Nu voiam ca Rose să facă ceva ce avea să regrete, pentru că, odată ce avea să îşi repornească umanitatea, toată vina va avea un impact de două ori mai mare asupra ei decât ar fi avut în mod obişnuit. Deşi toate aceste sentimente de vină, deznădejde, suferinţă aveau să se reverse asupra ei într-o compinaţie îngrozitoare, trebuia să o ajut să îşi revină. Aveam să fiu alături de ea pentru a nu fi nevoită să treacă prin toate aceste lucruri singură. La asta mă gândeam în fiecare zi: un plan pentru a o convinge că trebuie să simtă din nou. Selena venea la mine în fiecare zi pentru a-mi da lecţiile (chiar dacă era a doua oară când treceam prin liceu) şi ca să îmi spună ce mai era nou prin şcoală, ce se mai întâmpla cu ea. Se părea că nu trecuse pe la școală întreaga săptămână, iar eu nu aveam de ce să mă duc. Însă, vineri, Selena practic alergă de la mașina părinților ei parcată în fața casei până în camera mea. Îi puteam auzi inima bătând mai tare decât de obicei. Mama probabil că voia să vină din nou la mine pentru a-mi ține un alt discurs despre cât de important este să îmi trăiesc viața din plin (chiar dacă era nesfârșită), pentru că am auzit vocea Selenei din spatele ușii răspunzându-i mamei la salut înainte de a se năpusti în dormitor. Am început să râd imaginându-mi fața confuză a mamei.
-Taci din gură, cârlionțatule! Am lucruri importante de zis.
-Cum mi-ai spus?
Mi-am încrețit nasul la porecla ei. Mă simțeam ca o fată când îmi spunea așa.
-Harry, concentrează-te!
Și-a pocnit de două degetele în fața mea și am observat încruntătura ei. I-am preluat mimica feței, gândindu-mă la cel mai rău scenariu. Ce s-ar fi putut întâmpla atât de grav? Și, mai important, voiam să știu? Am oftat și m-am mutat în mijlocul patului pentru ca ea să se așeze lângă mine, pe marginea acestuia. Îmi analiză pentru câteva secunde fața, încercând probabil să își dea seama dacă ar trebui să îmi spună...orice era atât de important.
-Selena, nu îmi ascunde ceva ce ar trebui să știu. i-am spus eu serios.
Fie că voiam, fie că nu voiam să știu, trebuia să aflu ce făcea Rose în absența mea. Până la urmă, eu am transformat-o, deci era încă obligația mea să nu o las să rănească sau să omoare un civil.
-Promite-mi că nu o să te enervezi!
-Nu pot sa fac promisiuni pe care nu o să le țin. Spune-mi ce s-a întâmplat odată la naiba!
-Mereu faci așa! Cum vrei să îți spun ceva care te-ar enerva dacă tu ești deja nervos?! O să îl omori pe săracul vampir și doar pentru că o ținea de mână pe Rose, nici nu vreau să mă gândesc ce ai face dacă ți-aș spune tot!
Probabil că și-a dat seama ce a spus, pentru că și-a pus repede mâna la gură, iar eu începeam deja să văd negru în fața ochilor.
-Selena, spune-mi tot. Acum! am țipat, ea tremurând scurt lângă mine.
Nu îmi plăcea că o speriasem, dar avea dreptate: eram deja foarte nervos și aveam o presimțire că nici nu îmi spusese încă cea mai importantă parte.
-Nu vreau să intri în probleme, atât tot... spuse ea, plecându-și capul.
-Selena, la naiba, spune-mi odată ce știi!
Mă ridicasem deja în picioare și stăteam în fața patului, mutându-mi greutatea de pe un picior pe altul. Simțeam cum furia incepea deja să îmi inunde corpul și adrenalina îmi agita toate simțurile.
-Am văzut-o astăzi pe Rose intr-un magazin de mână cu bărbatul acela cu care era în cafenea. Nu avea nicio emoție pe față, dar bănuiesc că așa se manifestă oprirea asta a umanității. Oricum, i-am urmărit cum au intrat într-un supermarket și părea că locuiesc împreună.... Au fost și în zona de restaurante, dar numai bărbatul a mâncat. El părea uman, dar mi-am dat seama că este vampir când au ieșit din mall și au tras o femeie în spatele clădirii. Nu am avut curajul să mă duc după ei să văd ce fac, dar sunt sigură că nu era nimic bun...
Am putut să văd cum i-au sclipit în ochi două lacrimi ce așteptau să cadă. Nu mă puteam gândi la nimic altceva în afară de faptul că Rose era cu un alt bărbat. Cel mai probabil locuia cu el și nici nu vreau să mă gândesc ce alte lucruri ar fi putut face. Trebuia să o găsesc şi să o iau de lângă bărbatul acela. Dacă s-a atins şi de un fir de păr de-al ei urma să moară. Aveam să îl omor oricum, pentru că eram sigur că el i-a băgat lui Rose în cap faptul că oprirea umanităţii ar fi o idee bună. Dacă iubita mea păţea ceva din cauza vampirului acela, putea să îşi ia la revedere de la viaţa sa veşnică. M-am îndreptat grăbit spre dulap, mi-am luat un tricou gri pe mine, blugii mei obişnuiţi şi ghetele, în timp ce Selena se ţinea după mine agitată, strigându-mi să mă opresc. Nu auzeam ce îmi spunea şi nici nu îmi păsa prea mult. Singurul lucru la care mă puteam gândi era Rose cu un alt bărbat, Rose departe de mine, Rose un monstru. Trebuia să fac ceva şi nu mă putea opri nimeni.

-Selena, dă-te din calea mea! Nu vreau să mai aud niciun cuvând, bine? O cunosc pe Rose, iar ea nu ar fi făcut nimic din toate aceste lucruri: oprirea umanităţii, trecutul de la un bărbat la altul. Nu este ea şi nu o să îi permit unui străin să se atingă de ea. 

Am trecut pe lângă ea cu viteza de vampir, ieşind la fel de repede din casă. Am auzit vocea mamei şi a lui Louis strigând după mine, dar nu mi-a păsat. Nu mă interesa nimic altceva în afară de Rose. M-am oprit brusc în mijlocul pădurii, reanalizând "planul" pe care nici nu îl aveam. Nu ştiam unde stătea Rose şi eram singur într-o pădure plină de senzori ai vânătorilor. M-am concentrat cât de mult am putut, încercând să o simt oarecum pe Rose. Între un vampir şi cel care l-a transformat se formează o legătură profundă, iar a noastră era de două ori mai puternică datorită faptului că ne iubeam şi că am transformat-o din dragoste. Nu îmi puteam explica altfel coşmarurile mele cu ea, sincer să fiu. Spre uimirea mea, chiar a mers mica mea localizare, aşa că m-am pus în mişcare. Aveam senzaţia că urma să cad singur într-o capcană, dar am înlăturat repede acest gând. Mă concentram doar pe Rose, simţind-o din ce în ce mai aproape pe măsură ce mă apropiam de oraş. Nu îmi venea să cred că "GPS-ul" ăsta chiar funcţiona! M-am oprit brusc în faţa unei case la fel ca celelalte de pe stradă. Nu era cu absolut nimit mai diferită, însă ştiam că acolo era. Am bătut la uşă, aşteptând să îmi răspundă cineva. Ultimul lucrur pe care mi l-am amintit înainte să mă cuprindă întunericul a fost chipul băbatului cu care fusese Rose în ziua aceea la cafenea, ochii săi verzi privindu-mă cu ură, în timp ce mâna sa îmi înfigea un ţăpuş în piept.

--------

hey!! capitolul ăsta a fost ceva mai scurt decât de obicei, dar următorul va fi mult mai lung, promit! oricum, comentaţi pe parcurs ce citiţi şi votaţi capitolul dacă vă place! 

Love you all     -B