Iubire Interzisă -- h.s fanfic

30. Oaspetele

M-am încruntat, încercând să-mi dau seama la cine se referea. Nu aveam nicio idee că urma ca una dintre cele mai mari temeri ale mele să se împlinească. Ușa se deschise din nou, iar Marc trăsese după el în cameră un bărbat cărunt, cu vânătăi pe tot corpul și hainele sfâșiate. M-am uitat cu atenție la el până mi-am dat seama că acela era Alex, tatăl lui Rose. Ce naiba se întâmpla?
-Ridică-te! îi porunci Brandon.
Se distra, toate aceste orori îi provocau plăcere. M-am încruntat și mai tare, încercând disperat să găsesc un mod prin care să-l salvez pe bietul om. Se ridică în picioare cu mare greutate, dar căzu imediat în genunchi. Nu își deschisese o clipă ochii, iar dacă îl vedeam mișcându-se și respirând aș fi crezut că era mort. Chipul îi era mai palid decât a nostru, vampirilor, iar vânătăile arătau mult mai rău decât ar fi trebuit. A mai încercat să se ridice o dată din cauza strigătelor lui Brandon, dar a eșuat și de această dată. Bărbatul se săturase să aștepte și îl apucă pe Alex de o mână, susținâdu-l astfel.
-Deschide ochii și vezi la cine ai venit în vizită! Nu e Rose, nu o să mai ai vânătăi. Ăsta nu te-ar răni.
Alex deschise ușor ochii, clipind des și obosit. Oare Rose îi provocase toate vânătăile acelea? Atât de pierdută era? Ochii i-au lăcrimat imediat ce m-a văzut și mi-a șoptit numele atât de încet, încât nu l-aș fi auzit dacă aș fi fost om. Marc zâmbi sadic, apropiindu-se de Brandon și bărbatul terorizat.
-Lăsați-l să plece! Cu ce vă poate fi de folos? am strigat eu cu cât de multă forță puteam.
-Tu să taci! Nu ai niciun cuvânt de spus aici, prizonierule! țipă Marc spre mine, nervos.
Mi-am mușcat limba cu putere ca să mă abțin să nu îl înjur. Nu ar fi ieșit nimic bine dacă îmi dădeam drumul la gură. Chipul lui Brandon s-a golit de orice emoție. Se uite când la mine, când la Alex, parcă încercând să-și dea seama ce ar fi trebuit să facă. Într-un final, se apropie de mine, trăngându-l și pe bărbat după el. Acesta icni din cauza mișcărilor bruște ale vampirului, dar nu comentă. I-am mulțumit in gând lui Dumnezeu că nu a spus nimic. I-a dat brusc drumul lui Alex la câțiva centimetri în fața mea, acesta aterizând zgomotos pe cimentul rece. Nu scoase un sunet la contactul cu pământul, ceea ce mă îngrijoră. Era extrem de sensibil în situația aceea și i se putea întâmpla orice. M-am apropiat încet de el, întinzând lanțurile la maxim. Mi-am pus mâna pe umărul lui, iar el a tremurat scurt, începând să se ridice în fund. Încerca, de fapt. Se rezemă în coate și se apropie de mine, cu o oarecare teamă pe chip. M-am uitat în cameră și am observat că Brandon și Marc plecaseră, lăsându-ne singuri. Ce frumos din partea lor, ce să zic.
-Harry, ție ce ți s-ar întâmplat? îmi spuse el cu voce stinsă.
-Depinde de ceea ce știi. Ce s-a întâmplat cu tine? Ai văzut-o pe Rose? l-am întrebat la rândul meu, cu o umbră de speranță pe față.
-Nu. Refuz să cred că persoana, creatura pe care am văzut-o este Rose a mea.
Dezgustul din vocea lui mă luă pe nepregătite. Trebuia să aflu cât mai multe lucuri cu putință.
-Ce s-a întâmplat când v-ați văzut?
Chipul i se schimbă complet. Din durerea pe care o avea până atunci, acum rămăsese doar furie și dezgust.
-Ne-au închis pe amândoi într-o cameră ca aceasta. Nu știu cum am ajuns aici. Îmi amintesc cum mă luasem cu cineva la bătaie într-o cârciumă și apoi m-am trezit aici, oriunde am fi.
Am dat ușor din cap, îndemnându-l să continue. Nu se putea opri acum. Nu înțelegeam de ce aveau nevoie de el, dar îmi era teamă că urma să aflu.
-Rose a venit la mine zâmbind și apoi...apoi a început să mă lovească. Îmi spunea că sunt un nimic, că mai bine mor și că tot ce i se întâmplă este din cauza mea. Nu înțeleg nimic!
-Ți-a mai spus și altceva? eram curios să aflu fiecare detaliu.
-Da. Mi-a spus că din cauza ta este vampir.
Am deschis ușor gura în șoc. Lejeritatea cu care o spusese mă îngrijora. Am clipit de câteva ori, încercând să-mi dau seama ce ar trebui să îi spun bietului om. Mi-a înlăturat orice gând, însă, când a vorbit.
-E adevărat? Din cauza ta e vampir?
Nu știam care era răspunsul corect. Trebuia să îl las să creadă că era totul o minciună, că se va sfârși repede sau să îi spun adevărul? Am ales a doua variantă. Era un bărbat matur până la urmă. Trecuse prin foarte multe lucruri și îl compătimeam de la cer până la pământ pentru asta, dar merita să știe ce se întâmpla de fapt.
-Da. Eu... Dacă nu mă cunoscuse pe mine poate că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. am mărturisit încet, rușinat.
Durea și mai tare odată ce o spuneam cu voce tare. Durea al naibii de tare. Alex își lua privirea de pe mine.
-Și tu ești ca ea? Un...un vampir? mă întrebă el fără nicio emoție în glas.
-Da.
Îmi părea extrem de rău pentru el. Voiam să îl ajut și știam cum.
-Alex, există și o variantă în care tu ieși din toată chestia asta și îți trăiești viața la maxim.
Se uită din nou la mine, cu un strop de interes în ochi.
-Pot să te fac să uiți de tot ce s-a întâmplat aici și să îți ofer o viață veșnică.
Privirea lui mă surprinse, dar nu cât de mult mă așteptam. Parcă mă pregătisem să se uite la mine ca la un nebun, dar nu prevăzusem și ura din ochii săi.
-Mai bine mor decât să mă transformi în ce ești tu.
Simplitatea vorbelor sale mă răniseră, dar învățasem pe parcursul anilor mei să fiu imun la astfel de cuvinte. Am aprobat scurt din cap și m-am îndepărtat încet de el, ajungând să mă rezem din nou de perete.
-Ți-au mai spus ei ceva? l-am întrebat dur.
-Da. Băiatul care m-a adus mi-a spus că pot să mor, totuși, în pace. A spus că eu sunt doar un alt pion pe tabla unui jucător care are deja piesele mutate astfel încât să câștige. Cineva știe ce se va întâmpla cu noi, Harry. Cineva ne-a creat deja destinul.
-Destinul se poate schimba.
Tristețea din ochii săi era copleșitoare. Chiar atunci Brandon intră în cameră. Era singur de această dată.
-Harry, astăzi începe oficial tortura ta. spus el, entuziasmat.
Mi-am dat ochii peste cap, plictisit deja de așa ceva.
-Sunt deja torturat de două zile.
-Oh, nu, nimic nu se compară cu ziua de azi. E specială.
Zâmbetul său mare părea oarecum fals, dar cred că mi se părea doar. Ochii i se mișcară repede, privind pentru o fracțiune de secundă într-un colț al camerei. Mi-am întors capul cât de ușor am putut și apoi am văzut-o. Era o cameră de supraveghere, a cărui luminiță roșie pâlpâia. Era pornită. Cineva vedea tot ce se întâmpla aici. Poate că așa a știut Brandon când sa intre în cameră. L-am privit întrebător, dar orice cuvânt mi-a fost tăiat de ușa care se deschise din nou. Pe ea intră Marc și...Rose. Alex, care până atunci fusese tăcut, icni și se îndreptă brusc. Mi-am păstrat privirea pe Rose, observând și cea mai mică mișcare pe care o făcea. Nu i se citea nimic pe chip, era ca o statuie. Nu mă așteptam să o văd copleșită de sentimente, dar până la urmă era tatăl ei cel pe care îl bătuse în halul acela. Ar fi trebuit să fie ceva compasiune sau vină. Ar fi trebuit...
-Vino aici! porunci Rose, cu voce gravă.
Nu puteam să înțeleg cu cine vorbea. Se uita în gol, undeva în spatele meu. Am realizat că vorbea cu Alex atunci când acesta începu să plângă. Tot repeta "nu, nu, te rog" și mi se rupea sufletul când îl priveam. Nu îl cunoscusem prea bine, dar puteam să jur că era un bărbat curajos în situații în care erau implicați oameni.
-Nu te mai smiorcăi atât și mișcă-te odată! strigă Marc, făcându-l pe bietul om să tremure de frică.
Încercă să se stabilizeze pe propriile picioare, iar de data aceasta reuși într-o oarecare măsură. Făcu câțiva pași micuți, după care se prăbuși la loc. Toată durerea din camera aceea era mult prea mult pentru mine. Mă simțeam inutil, pentru că așa și eram. Voiam să îl ajut pe Alex, să mă duc la Rose, care părea că nu era pe lumea aceasta, să o iau în brațe și să îi spun că totul avea să fie bine, dar nu puteam. Eram legat de niște afurisite de lanțuri. Brandon oftă atât de încet încât, cel mai probabil, nu aș fi observat dacă nu eram atât de atent la fiecare mișcare a tuturor. Se duse la Alex și îl ridică tot de o mână, dar cu ceva mai multă grijă decât înainte. Priveam ca prin ceață cum îl așeză pe un scaun din mijlocul sălii, Rose venind din urmă. Eram împietrit. Știam ce urma să se întâmple, dar refuzam să cred că va fi adevărat. Priveam uluit la tot ceea ce se întâmpla. Rose se duse în spatele tatălui său și îi aplecă capul într-o parte. Își trecu degetul pe vena principală de pe gât, cea din care fiecare vampir se hrănește. Oh, nu, nu, nu, nu! Nu putea să se întâmple așa ceva! Am început să urlu atunci când și-a aplecat capul și i-a străpuns gâtul cu colții săi. O puneau să se hrănească din tatăl său. Am continuat să țip, le spuneam să o oprească, îi urlam ei să se oprească. Eram mai mult decât disperat. Ochii mei erau blocați pe fața fetei și priveam oripilat cum sângele i se scurgea pe bărbie. La un moment dat, când vocea deja îmi răgușise, corzile mele vocale erau distruse, iar corpul lui Alex era nemișcat, Rose își înălță capul, cu privirea blocată pe corpul tatălui său, care stătea rezemat de scaun, cu ochii larg deschiși, parcă uitându-se la mine. Nu puteam să cred că putea ieși ceva bun din acel lucru, dar am tresărit brusc, lucru ce mi-a transmis electorșocuri prin tot corpul. Am țipat scurt, fapt ce a făcut-o pe Rose să își ridice ochii spre mine. Șoc. Era șocată și speriată. Oh, Doamne, simțea ceva! Am citit pe buzele ei cum mi-a pronunțat numele, atât de încet încât nici eu nu am putut auzi. Voiam să trag de lanțurile alea tâmpite, să le rup, dar durerea ar fi fost prea mare și nu aș mai fi rezistat la un alt rând de electroșocuri fără să leșin. Rose mă privea... șocată, uimită și distrusă. Puteam să văd practic cum toate sentimentele năpusteau peste ea și o copleșeau. Trebuia să fie lângă mine, o puteam ajuta. Cu ultimele puteri pe care le mai aveam, i-am strigat numele. În jurul nostru era o gălăgie insuportabilă: Brandon țipa la Rose să spună ceva, să se trezească, iar Marc îi urla lui Brandon să se oprească și să urmeze planul. Nu îmi păsa de niciunul dintre ei, tot ce mă interesa era Rose și ce simțea. I-am mai spus o dată numele, iar atunci parcă a fost precum un buton care a trezit-o din visare. Alergă spre mine, dându-l pe Brandon la o parte din calea ei. Prima oară am crezut că voia să mă îmbrățișeze, dar ea se aplecă peste mine pentru a mă elibera. Smulse și ultimele lanțuri rămase și mă lasă liber. În secunda următoare eram în picioare, ținând-o strâns în brațe și mângâind-o pe păr ușor, în timp ce îi șopteam cât de mult o iubeam și că vom trece peste asta împreună. Își încolăci timid brațele în jurul meu, plângând. Nu o mai văzusem atât de distrusă niciodată, dar, din păcate, eram sigur că era doar începutul.