Iubire Interzisă -- h.s fanfic

Capitolul 21

Rose P.O.V

Ce am făcut? M-am despărţit de Harry, asta am făcut. De ce? Din cauza lui Kendall! Dacă nu l-ar fi pus ea să o înşele nu aş fi fost nevoită să trec prin asta. "Băiatul tocmai ţi-a spus că a transformat pe cineva în vampir şi apoi a omorât-o, iar pe tine te preocupă ce i-a spus Kendall şi cum mai avea puţin şi o înşela. Logic!" Conştiinţa mea şi-a găsit cel mai prost moment pentru a-şi face apariţia. Nici eu nu înţelegeam cum de m-am concentrat pe cel mai stupid lucru din toată povestea, dar asta mă preocupa. De când am devenit vampir, am observat că până şi sentimentele mi s-au accentuat. Când eram om, nu lăsam gelozia şi răutatea să îşi facă loc în viaţa mea, dar încă pe când eram în perioada de tranziţie, mi-am dat seama că toate emoţiile negative pe care le îndepărtam în timpul vieţii, ieşeau la suprafaţă pe perioada ne-vieţii, pentru că ce eram eu nu se putea numi viu. M-am aşezat pe marginea patului, prinzând pătura în pumni. Îmi venea să mă duc şi să o strâng de gât pe Kendall. Cum reuşise să intervină în relaţia mea cu Harry fără să fie de faţă? Nici nu conta. Important era că mă despărţisem de iubitul meu şi, cel mai rău, nu simţeam remuşcări. Tot ceea ce simţeam era furie. Atât de multă furie încât simţeam cum aveam să explodez. Eram ca o bombă cu ceas ce ticaia la nesfârşit. Nu mai puteam să stau aşa, plângându-mi de milă. M-am ridicat hotărântă din pat, am mers spre dulap,  m-am schimbat de haine şi am ieşit din casă ca o vijelie. Nu ştiam unde era toată lumea, dar trebuia să găsesc pe cineva care să mă ajute să trec peste despărţire şi ştiam exact la cine să apelez. 

-Thomas? Bună! am strigat "veselă" în difuzorul telefonului mobil, căutând o potecă prin pădure.

-Bună, Rose! S-a întâmplat ceva? mă întrebă el, oarecum suspicios.

-Nu. Adică, da... Pot să trec pe la tine? E destul de urgent...

-Acum? Nu cred că este un moment prea bun... spuse el, oftând. E vorba de Harry, nu?

-Da... Trebuie să vorbesc cu cineva şi tu eşti singurul prieten pe care îl am, deocamdată.

-Chiar nu pot acum, dar ştiu pe cineva care te-ar putea ajuta.

-Stai, ce?

Eram uimită de ce putea spune. Eu aveam nevoie de prietenul meu, iar el voia să mă trimită la un străin?! Cine face aşa ceva?!

-Thomas, nu cred că ai înţeles ce am zis, i-am spus eu, din ce în ce mai furioasă. M-am certat cu Harry şi trebuie să vorbesc cu tine. 

-Nu, ai nevoie să vorbeşti cu cineva care se potriveşte pe subiect, strigă el, punându-mă la punct. Du-te pe Warwick Way şi bate la a treia casă după The Pilot Store. spuse el, după care închise telefonul.

M-am uitat şocată la ecranul negru al telefonulu mobil. Nu mai fusese aşa cu mine niciodată şi nu reuşeam să înţeleg la ce se referise când spusese că am nevoie de cineva "care să se potrivească pe subiect". Poate că ştia despre Harry şi despre ce eram eu... Am alungat repede idea.  Aveam, totuşi, nevoie să îmi vărs nervii pe cineva, iar un străin era cea mai bună idee. Nu îl cunoşteam, ceea ce însemna că nu aveam de ce să am remuşcări. Mi-am deschis Google Maps şi m-am îndreptat spre şosea. Am mers cu capul adâncit în gânduri şi cu ochii în telefon. Din fericire pentru ceilalţi pietoni, nu m-am lovit de nimeni. Ar fi ieşit tare rău dacă m-aş fi enervat din nou. Să fiu sinceră, după ce am decis să merg unde mi-a spus Thomas, credeam că o să mai liniştesc e drum şi o sa abandonez planul, dar eram cât de putea de hotărâtă. M-am oprit la a treia casă, aşa cum mi-a spus "prietenul" meu şi am urcat treptele de marmură. Nu era o casă obişnuită. Era ceva ciudat la ea, dar nu reuşeam să îmi dau seama ce. Era învăluită de un fel de scut invizibil sau ceva de genul ăsta. Am bătut în uşă de trei ori. Mi-am dat seama că uşa nu era din lemn după faptul că nu mă mai putusem abţine şi lovisem cu forţa vampirească, dar ea era încă intactă. După mai puţin de trei secunde, uşa se deschise şi un bărbat tânăr cu ochii verzi apăru în prag. De ce toţi băieţii au ochii verzi?! 

-Te pot ajuta cu ceva? mă întrebă el şarmant, cred.

După părerea mea, se comporta exact ca un beţiv. Mai şi mirosea a alcool, dar în afară de asta, un puternic iz de putrefacţie îmi inundă nările. Cine sau ce murise în casa aia? Unde naiba mă trimise Thomas?

-Nu ştiu, de fapt... Un prieten de-al meu, Thomas, m-a trimis aici. Mi-a spus că s-ar putea să vă potriviţi pe "subiectul meu".

-Brandon, cine este la ușă? strigă o voce masculină din casă.

-Asta încerc să aflu, Mike! răspunse Brendon, devenind nervos.

În două secunde Mike se postă în spatele lui Brendon, blocându-mi complet orice posibilă vedere spre interiorul casei. Amandoi aveau părul negru ca smoala, forma feței identică, sprâncene dese care le dădeau un aer impunător, așa că mi-a fost destul de ușor să îmi dau seama că erau frați. Singura diferență era că Brandon avea ochii mai verzi chiar și decât ai lui Harry, pe când Mike îi avea căprui. Amândoi aveau aceeași privire de cățeluși pierduți în peisaj, dar care voiau să pară stăpâni pe situație. 

-Mi-ai spus să nu mai omor pe orice vine la noi, dar nici pe cale amiabilă nu mă lași să aflu informații de la aceste persoane. Ce vrei de la mine? se răsti Brandon la fratele său.

-Mike, încântat! mi se adresă băiatul din spate, ignorându-și fratele complet, lucru ce îl făcu să mârâie de supărare. 

Așa făcea și Harry când se enerva... De ce totul îmi amintea de Harry?

-Rose. Mă invitați în casă, sau ce?

Eram nepoliticoasă, dar aceea era ultima mea grijă. Eram încă nervoasă și aveam problemele mele, fără să stau și să ascult alți doi străini cum se ceartă. Cei doi se dăduseră la o parte în așa fel încât formau doi pereți umani. Am pășit apăsat pe covorul vechi, privind curioasă în jur. Casa era foarte veche, probabil moștenită de cei doi de la părinți sau bunici. 

-Thomas ți-a spus că noi te putem ajuta? mă întrebă Brandon, mergând lângă mine spre ceea ce credeam că era sufrageria. 

-Da. Nu știu la ce se referea. le-am răspuns scurt, așezându-mă pe cel mai apropiat fotoliu. 

Nu știam de unde aveam atât de mult tupeu dintr-o dată, dar mă simțeam bine să știu că impuneam respect. M-am așezat picior peste picior și am analizat camera. Avea mobilă veche, foarte veche. Îmi era oarecum teamă ca nu cumva să se rupă fotoliul cu mine. Nu aveau prea multe obiecte din acelea mici pe care le pui pe noptiere, pesemne nu le plăcea să facă curățenie prea des. Aveau, în schimb, o plasmă gigantică și un bar cu tot felul de băuturi ce îmi făceau cu ochiul din ce în ce mai mult. Brandon se așeză pe canapeaua lungă din mijlocul camerei, în timp ce Mike dispăru din peisaj. În secunda următoare, un miros de sânge încheghiat și putrefacție îmi înțepă nările din nou.

-Ce a murit aici? am întrebat scârbită, strâmbând din nas. 

-Nimic, doar că Mike a trecut pe dietă cu sânge de țap acum treizaci de ani și nu vrea să renunțe la ea, răspunse Brandon relaxat, ca și cum mi-ar fi spus că s-a stricat o țeavă.

M-am uitat la el interzisă. Nu știam ce să îi răspund. Nu știam nici cum și-a dat seama că sunt vampir, dar dacă trăiește de mai mult de treizeci de ani și încă arată ca și cum ar avea optsprezece, înseamnă că orice este posibil. M-am rezumat să dau ușor din cap, încercând să ignor mirosul oribil de sânge de țap. Mă simțeam destul de aiurea să stau așa, pe canapeaua unor străini, doar pentru că un om m-a trimis la ei. Atunci am realizat ceva:

-Thomas știe că voi doi sunteți vampiri? l-am întrebat eu brusc pe Brandon.

-Da. Știe și că tu ești vampir.

Atunci am fost chiar mai șocată, dacă se putea. De unde știa el asta? Și de unde știau ei că el știe asta? Ce legătură avea Thomas cu acei tipi? Prea multe întrebări și niciun răspuns.