Iubire Interzisă -- h.s fanfic

29. Ziua a treia

-Trezește-te! Hai, frate, că nu am toată ziua! Trezește-te odată!
Am deschis brusc ochii când vocea enervantă a lui Brandon mi-a strigat numele. M-am încruntat și am clipit de câteva ori până să realizez că nu mai eram în camera în care adormisem. Am vrut să mă ridic în picioare, dar de cum mi-am încordat mușchiul, un fulger mi-a trimis dureri în tot corpul. Ce naiba?
-Electroșocuri. Mișto rău chestia asta, nu? spuse el, parcă citindu-mi gândurile.
Încercam din răsputeri să nu îi arunc un comentariu răutăcios, mai ales pentru că zâmbetul lui îl dădea de gol cât de mult îi plăcea situația.
-Ce caut aici?
-Aici în camera asta, aici în clădire sau aici pe lume? Trebuie să fii mai concis, omule! ridică el din umeri, ca și cum nimic din ceea ce se întâmpla nu era din vina lui.
-Nu face pe deșteptul cu mine. Mă refeream aici într-o altă cameră.
-O să avem un oaspete azi și nu puteam să îl primim într-o pivniță, nu?
-Despre ce dracu vorbești? am țipat eu, simțind cum furia mă cuprindea din ce în ce mai mult.
Am încercat să mă calmez, să mă mai relaxez puțin, dar adrenalina îmi fugea deja prin vene și tot ceea ce puteam să gândesc era cum aveam să îi rup capul.
-Ia-o ușor, băiete! Nu cred că mami îți dă voie acasă să înjuri așa.
Tonul lui batjocoritor mă făcu să mă arunc spre el. Milioane de înțepături mi-au străpuns fiecare parte din corp, iar lanțurile m-au tras înapoi jos, lângă perete. Nu mi-am putut controla un geamăt de durere care mi-a ieșit pe buze. Părul mi-a venit pe față, lipindu-se de fruntea mea din cauza bobițelor de transpirație care se formau deja. Mi-am închis ochii și i-am strâns în încercarea de a trece peste durerea fizică pe care o suportam deja.
-Dor ca naiba, nu-i așa? râse el.
-Poți să te prefaci măcar că ai compasiune, știi?
Eram obosit și vocea mea nu mai suna ca de obicei. Era răgușită, mult mai răgușită decât trebuia. Cred că acest lucru se datora țipetelor din timpul nopții.
-De când timp sunt aici...oriunde ar fi acest "aici"? am întrebat eu brusc.
Probabil că nu se aștepta să mai spun ceva sau cu siguranță să spun asta, pentru că a părut luat pe nepregătite. S-a încruntat puțin, dar a revenit repede la mutra de "nu dau doi bani pe tine".
-Patru zile. Nu asta ar trebui să te preocupe pe tine.
-Vreau să știu câte zile din veșnicie mi-ați furat. Ar trebui să fie ceva mai important?
Normal că erau lucruri ai importante decât timpul. Mă gândeam în fiecare minut de ce eram acolo. De ce nu mă omorâseră direct? Care era planul lor cu mine, cu Rose? Nu puteam să îl întreb asta pur și simplu. Nu eram prost. Știam că nu mi-ar fi spus niciodată de ce m-au lăsat în viață, dar încercam să fentez puțin sistemul. Poate mă jucam cu focul, dar dacă mă ajuta cu ceva în orice măsură, atunci se merita pe deplin. 

-Eşti necugetat, băiete. Asta te face mai slab decât dragostea ta pentru Rose.

-Să nu îndrăzneşti să îi spui nici măcar numele. am spus eu, furia parcă ieşind puţin câte puţin prin cuvintele acelea pline de venin.

Brandon a râs, păstrându-şi privirea pe mine. De când ajunsesem tot ceea ce făcuse era să râdă de mine şi mă săturasem deja. Ce naiba putea să fie atât de amuzant?!

-Calmează-te, băieţel! Nu eu sunt adevărata ameninţare aici. 

Vocea lui şi modul în care seriozitatea apăru brusc în ochii săi mă făcea să cred că voia să îmi spună mai mult decât atât. Îmi transmisese un mesaj, iar eu trebuia să citesc printre rânduri. Ce păcat că mintea mea nu mai gândea limpede atunci şi clocoteam de nervi.

-Dacă ar fi după mine, ai putea să mă omori pe loc sau să îmi faci orice, dar să nu te prind că te atingi de Rose în vreun fel...

-Uşor, nu eu sunt cel cu umanitatea oprită aici, da? Ştiu că nu mă crezi şi, sincer să fiu, mă doare în cot de ce crezi tu, dar Rose e în siguranţă cu mine. Nu aş răni-o niciodată.