Perspectiva lui Han
–Jisung?
Am deschis ochii ca să-l văd pe Minho cum se holba la mine de pe locul
șoferului.
–Am ajuns?
–Da. Se coborî din mașină și am făcut și eu la fel.
–Ai zis că am ajuns! Am protestat eu când mi-am dat seama că imaginea clădiri impunătoare din fața mea nu semăna deloc cu cea a apartamentului meu micuț.
–Da. Am ajuns, la mine acasă. Nu ai vrut să rămâi la tine așa că nu puteam să te oblig, nu-i așa?
–Du-mă acasă!
–Nu te mai comporta ca un copil. Nu mori dacă împarți o noapte...sau mai multe, patul cu mine. Spuse în timp ce pe chip îi apăru un zâmbet ștrengar.
Eram ușor confuz, dar avea dreptatea, nu pățeam nimic dacă dormeam la el în noaptea asta. L-am urmat intrând pe o ușă din sticlă. Locul arăta mult mai bine decât un apartament normal.
–Locul ăsta e imens, locuiești singur aici?
–Mda, stau aici de când am intrat la facultate.
Minho dispăru preț de câteva clipe aducând cu el ceva în mână.
–Poți să te îmbraci cu astea. Nu am altceva.
Îmi îmână un tricou negru șifonat și niște pantaloni scurți.
–Poți să faci și un duș, baia e acolo. Eu am să fac dimineață.
Am mers spre direcția indicată. Baia era de 2 ori mai mare decât a mea. Mi-am făcut duș și m-am îmbrăcat în hainele lui.
Mi-am aplecat capul subtil în încercarea de a mirosi tricoul. Nu miroasea a nimic.
Chiar mă așteptam să fie ca în filme să mă izbească puternic mirosul lui, dar se pare că nu mereu primim ce ne dorim.
Când am intrat în cameră Minho era deja în pat îmbrăcat doar într-o pereche de boxeri.
M-am așezat lângă el fără prea mult zgomot și mi-am închis ochii. Am fost surprins să-mi dau seama că visul cu care eram așa obișnuit începu să se ruleze iar.
Inima mi-o lua la goană când persoana misterioasă apăru. Eram din nou orbit de milioanele de stări pe care mă făcea să le simt. Nu puteam nega, nu-mi doream să mă mai trezesc, însă dintr-o dată rămân din nou singur. Încerc să mă ridic, să strig, însă fără succes.
–Jisung?? Jisung, trezește-te!
Deschid ochii brusc și-i regăsesc privirea și mă calmez. Ochii mă priveau din nou cald, dar de ce erau așa de îngrijorați?
–Ești ok?
–Minho?
–Da?
–Ce cauți aici?
–Unde ai vrea să fiu?
–Nu în visul meu...
M-am ridicat și m-am frecat la ochi. Dacă nu visam cum se făcea că priveam în ochii aceleași persoane care îmi bântuia visele de ceva vreme?
–Tot timpul ăsta...ai fost mereu tu?
Eram șocat. Aproape în fiecare seară îl visam pe el? Visam că mă îndrăgostesc de EL? Nu eram dezamăgit, ci doar foarte surprins.
–Poftim?
–Tu ai fost mereu...TU...
–Am fost mereu ce?
–Visul meu, coșmarul meu, paradisul meu ai fost mereu tu.
În momentul respectiv am simțit cum se pun piesele cap la cap. Fiecare moment petrecut cu el își pusese amprenta asupra mea. Fiecare privire care îmi dădea fiori, fiecare apropiere care-mi făcea inima să vrea să sară din piept. Toate se legau acum.
Singurul mod prin care îmi puteam afirma sentimentele erau visele atât de neclare pe care le trăim încă de când l-am văzut prima dată.
M-am așezat pe pat lângă el și m-am uitat încă o dată în ochii lui.
–Jisung, la naiba...ce faci?
M-am aplecat atât de mult încât ni s-
au stins nasurile. I-am luat mâinile în alea mele.
–O să-ți pară rău dacă te apropi mai mult...
–Crezi? Atunci fă-mă să-mi pară rău.
Nu puteam să mă mai mint. El era cel pe care îl luam cu mine până și în vis. Mă îndrăgostisem de privirea lui mai profundă decât marea chiar înainte să pot să-l cunosc. Și pentru mine era de ajuns.
–Jisung, nu pot! Tu nu mă placi, chiar cred că ai sentimente contradictori...nu știu de ce faci asta, dar...
Mi-am atins buzele de alea lui fără să mă mai gândesc. Eram mulțumit în interiorul meu că întunericul camerei sale îmi permitea să mă înroșesc fără să fiu depistat. Sărutul se rezumă doar la atingerea buzelor noastre. Pielea sa catifelate era calda și foarte primitoare întrucât mă îmbia la mai mult, dar Minho mi-o luă înainte.
–Hannie...
După ce-mi șopti numele își puse mâinile în jurul mijlocului meu trăgându-mă mai aproape de el. Nu mai sărutasem pe nimeni niciodată, însă cumva am știut cum să reacționez. Buzele lui pline se mișcau ferm potrivindu-se perfect cu ale mele. Mi-am pus o mână in jurul gâtului său și pe cealalta mi-am încâlcit-o în părul lui des. M-am lăsat pe spate trăgându-l după mine. Sărutul devenea din ce în ce mai pasional și mai umed. Minho își desprinse buzele de alea mele șoptindu-mi din nou numele. Se apropie din nou sărutându-mă scurt și apoi cu un oftat se ridică desprinzându-se de mine.
–Han Jisung ce-mi faci tu mie? Tu mă înnebunești doar când te uiți la mine.
Acum cum ar trebui să reacționez?
Nu am zis nimic. M-am întors către el și mi-am așezat capul pe umărul lui.
–Iartă-mă! Nu am vrut să te răscolesc...
–Nu-ți cere iertare, ador să mă răsolești.
Își puse mâna sub barbia mea ridicându-mi privirea.
–Îți place să fii răscolit? L-am întrebat nerăbdător.
–Îmi place când tu mă faci să ma simt așa.
–Te zăpăcesc?
–Hmm, începu el ridicându-și mâna apoi așezând-o pe tămpla mea. Chiar foarte mult, zise mângâindu-mi fața.
–Și ce-ți mai fac?
Nu știam de unde vine curajul asta, însă îmi doream să știu tot ce simte, tot ce gândește despre mine.
–Mă amețește doar gândul că ești în patul meu. Nu ți-e frica să mă tragi de limbă?
–De ce, ar trebui să-mi fie?
Un zâmbet ștrengar îi lumină fața la auzul întrebării mele.
–Dacă ai răbdare o să afli.
–Oare am?
–Hannie nu te mai juca cu mine pentru că o să pierzi.
Își lua mâna de pe față ca să îmi ferească părul de pe frunte și să mă sărute părintește cu buzele lui pline și moi în mijlocul ei.
–E ora 3 ar trebui să te culci la loc.
–Ahmm...
Uitasem complet că eram la el în pat și că era noaptea sau că mâine trebuia să merg la facultate și la muncă.
Îmi ridic capul de pe umărul lui și mă așez pe pernă. Minho oftă prelung întinzându-și mâinile după mine trâgandu-mă în brațele lui așezându-și capul pe gâtul meu.
–O să-mi fie cald. Mă plâng eu copilăros.
Nu spuse nimic, dar în schimb mă săruta ușor pe creștet șoptindu-mi "noapte bună".