Perspectiva lui Han Jisung
Eram singur din nou în camera aia nenorocită. Știam că aveam să mă trezesc așa că așteptam cu nerăbdare să se termine mai repede.
Ceva se schimbă în visul cu care mă obișnuisem atât de mult. Nu vedeam nimic, dar eram conștient că se mai afla cineva cu mine. Am încercat să mă ridic, doar că, aproape ca în oricare alt vis nu am reușit.
Eram țintuit la podea de parcă eram prins de niște lanțuri uriașe. Mi s-a tăiat respirația când deodată deasupra mea se apleacă cineva.
În loc să mă mișc sau să mi se facă frică am stat nemișcat și ascultator. Am așteptat în timp ce respirația străinului îmi gâdila gâtul.
În fața îmi apărură cei mai negri ochi pe care îi întâlnisem până acum. Eram atât de atras de ei încât nu-mi doream să mai clipesc vreodată. Erau atât de puri și transparenți voiam să-i am mai aproape.
Chiar dacă părea că acei ochii sunt chiar lângă mine eu știam că defapt între noi se afla cea mai mare distanță, realitate. Știam că visam și știam că urma să mă trezesc, așa că m-am bucurat de ultimele secunde în care puteam să privesc în ochii aceia care păreau de sticlă, o sticlă neagră fără margini, fără delimitări spațiile reale. Simțeam că mă topesc privind acel ocean nesfârșit. Am zâmbit și visul s-a spulberat.
A fost prima noapte în care l-am visat, dar nu și ultima.