ARIEL
Telefonul îmi sună fără oprire. Îl scot din geantă și îl trec pe modul silențios, fără a îi răspunde fratelui meu care mă sună disperat. Cel mai probabil a fost deja anunțat că am plecat. Nu știu ce e cu mine, de ce am reacționat atât de impulsiv. Eu nu sunt așa. Dar nu aș fi putut să dau ochii cu niciunul dintre ei acum. Am nevoie să mă calmez, să îmi așez în ordine gândurile și amintirile care mi se tot derulează prin cap.
Odată ajunsă la aeroport, mă opresc la primul bancomat și retrag toți banii de pe card. Dacă nu vreau să afle nimeni unde sunt, nu trebuie să folosesc cardul. Am văzut asta într-un film, cândva. Acum mă bucur că nu am cheltuit până acum jumătatea mea din banii de pe casa părinților. Îmi vor fi de ajuns să mă descurc o perioadă.
Mă îndrept spre ghișeu, încercând să evit pe cât posibil să mă ating de cei din jurul meu care trec grăbiți dintr-o parte în alta.
— Bună ziua. Aș dori un bilet pentru primul zbor spre Orlando, vă rog.
Femeia din fața mea îmi zâmbește mecanic și începe să tasteze ceva pe calculatorul ei, apoi mă anunță că avionul va decola abia peste trei ore. Achit biletul și îi mulțumesc, aceasta uitându-se ciudat la mine atunci când observă că nu am niciun bagaj.
Găsesc un loc mai retras și mă așez pe un scaun, scoțând cu mâinile tremurânde telefonul din ghiozdan. Voi profita de timpul ăsta pentru a cere explicațiile pe care le merit. Zeci de întrebări se plimbă prin mintea mea. Poate că ar fi trebuit să vorbesc cu Sebastian față în față, dar știu că ar fi găsit o metodă prin care să mă convingă să nu plec.
Iar eu chiar am nevoie de puțin spațiu. Am depins toată viața de alții și este momentul să-mi demonstrez că mă pot descurca și singură. Așa, nu mă poate răni nimeni mințindu-mă pe față atât de mult timp.
Deblochez ecranul aparatului și îl apelez pe Sebastian, care probabil era cu telefonul în mână, pentru că răspunde imediat.
— Unde mama naibii ai plecat, Ariel? Și de ce dracu' nu răspunzi la nenorocitul ăla de telefon? Unde ești?
Mă așteptam la asta. Ăsta este unul dintre motivele pentru care trebuie să mă desprind puțin de viața pe care o știu. Deși am aproape douăzeci de ani, se poartă cu mine de parcă aș avea doisprezece. Îl înțeleg, dar trebuie să conștientizeze și el faptul că nu mai sunt un copil.
— De ce m-ai mințit, Seb? întreb, ignorând ieșirea lui de mai devreme.
Îl aud oftând apăsat, iar pentru câteva secunde se lasă liniștea între noi.
— Ariel... haide să vorbim despre asta. Unde ești? Vin să te iau.
— Nu contează unde sunt. Răspunde-mi, Sebastian.
— Și ce-ai fi vrut să fac?! izbucnește deodată. Să îți zic adevărul și să risc să te vizitez pentru tot restul vieții într-un azil de nebuni? Ariel, tu ar trebui să știi cel mai bine în ce stare ai fost. M-am sfătuit cu o grămadă de medici și toți mi-au zis același lucru. O veste atât de dură ți-ar fi putut provoca o criză care ar fi putut avea urmări tragice. Îmi pare rău, surioară, dar trebuia să îți amintești singură.
Vocea lui s-a calmat pe parcursul discursului, ajungând aproape să șoptească ultima frază.
Știu în ce stare mă aflam, dar asta nu înseamnă că mă doare mai puțin să știu că am trăit o minciună.
— E adevărat ce mi-a zis atunci? Că nu sunt fata lui?
Ezită să răspundă, pufnind de câteva ori.
— Nu mai vreau minciuni, Sebastian.
— E adevărat, murmură. Mama a avut o aventură în urmă cu mult timp, în urma căreia a rămas însărcinată cu tine. În momentul în care a aflat, tata a început să bea. Nu a fost mereu așa, să știi. A iubit-o mult pe mama, de aceea nici nu a vrut să divorțeze și a ales să te crească ca pe propriul copil. Dar, din păcate, nu a reușit să treacă peste acel episod și s-a lăsat măcinat de gânduri.
Știu că nu mai contează acum, dar sunt dezamăgită de femeia care mi-a fost mamă. Și dacă Jim nu este tatăl meu, asta înseamnă că și Sebastian îmi este frate doar pe jumătate. Și uite cum tot ce știam despre mine și viața mea se spulberă într-un singur minut.
— Ariel... nici să nu te gândești la asta! Ai fost și o să fii mereu sora mea mai mică, chiar dacă nu ne curge în totalitate același sânge prin vene. Te-am iubit din prima secundă în care te-am văzut și mi-aș da fericit și viața pentru tine. Doar... vino acasă, te rog.
Vocea îi tremură, iar un mic suspin îi părăsește buzele când termină de vorbit. Închid ochii și înghit nodul care mi s-a așezat în gât.
— Nu o să pot să-mi iert vreodată faptul că te-am lăsat acolo, continuă când vede că eu nu răspund. Dacă aș fi știut...
După tonul vocii sale, îmi dau seama că plânge. Pentru un bărbat cu un fizic atât de impunător ca al său, e un lucru destul de neobișnuit să verse lacrimi. Dar nu e prima dată când o face. I-am susprins de mult ori ochii umezi atunci când nu știa ce să îmi facă pentru a-mi alunga atacurile de panică.
— Nu a fost vina ta, șoptesc. El... el unde este?
— Nu trebuie să îți faci griji în privința lui. E închis și nu o să iasă prea curând de după gratii. Nu o să te mai sune, te asigur. Ari, unde ești?
— Nu contează, Seb, murmur. Nu vin acasă. Am nevoie să fiu singură o perioadă.
— Singură? Adică Dante nu e cu tine?! Ariel, ce faci? El știe că ai plecat?
Îmi rezem capul de spătarul scaunului și oftez adânc. Îmi frec tâmpla cu palma stângă și simt cum încă o bucată din sufletul meu se sparge când mă gândesc la Dante.
— Nu știe...
— Ariel, să știi că el chiar a vrut să îți zică. Aproape că m-a pocnit când a aflat adevărul. E băiat bun și te iubește sincer.
— Și totuși, a ales să mă mintă. Îmi pare rău, Sebastian, dar trebuie să închid acum.
— Ariel, nu face asta. Spune-mi măcar unde ești, sau unde te duci.
— Te iubesc, Sebastian. Ai grijă de Eva și Ethan, spun printre lacrimi și închei apelul, apoi închid de tot telefonul.
Mai mult ca sigur îl va suna pe Dante, iar acesta va înroși telefonul până îi voi răspunde. Și nu știu dacă voi putea să mă abțin să nu o fac. Știu că mă iubește, dar, sincer, în momentul ăsta nu mai sunt atât de sigură pe sentimentele mele pentru el. În capul meu încolțește un gând cum că poate nu l-am iubit niciodată cu adevărat.
Țin la el, de asta nu mă îndoiesc. Îi datorez totul. Fără el, nu aș fi fost astăzi aproape vindecată. Dar mă tem că l-am privit atât de mult ca și salvatorul meu, încât m-am atașat de sentimentul de siguranță pe care mi-l oferă, confundând asta cu iubirea. Sau poate că sunt doar proastă și dau cu piciorul singurei mele șanse de a fi fericită.
Dar presupun că dacă într-adevăr suntem suflete pereche, așa cum susține el, vom găsi o cale să fim din nou împreună. Sufletele pereche se regăsesc orice ar fi, nu? Pentru moment însă, eu nu pot trece peste faptul că a ales să îmi ascundă un lucru atât de important pentru mine. Deși îi înțeleg cumva motivele. E ciudat ce simt, nu cred că mă înțeleg nici măcar eu.
Nu cred că voi mai găsi pe cineva care să mă facă să simt toate lucrurile pe care Dante m-a făcut să le simt. Dar nici nu caut asta. Nu cred că voi lăsa pe cineva să mă atingă la fel prea curând. Și nu știu dacă această plecare va fi definitivă, dar în momentul de față, asta este ceea ce am nevoie să fac pentru mine.
Când voi ajunge la destinație, probabil că îl voi suna și pe el, oricât de greu mi-ar fi. Merită o explicație din partea mea, deși sunt mai mult ca sigură că mă va urî pentru felul în care am ales să plec. Sper, totuși, să nu fie așa.
Avionul spre Orlando decolează în mai puțin de o oră, așa că mă îndrept spre poarta de îmbarcare. Am inima rănită și gândurile vraiște, dar cumva un val de curaj îmi traversează corpul, transmițându-mi că totul va fi bine. Îmi voi închiria o garsonieră, îmi cumpăr cele necesare și voi începe o viață nouă, de la zero.
Nu va fi ușor, dar măcar de data asta nu îmi voi construi viața pe o fundație râncedă, plină de minciuni. De data asta, știu cine sunt și ce mi s-a întâmplat.
De data asta însă, sunt complet singură.
Sooo... stiu ca am zis ca mai urmeaza un capitol si epilogul, dar pentru ca nu vreau sa grabesc finalul si sa ratez ceva important, voi mai lungi cu unul sau doua capitole. Asa, cadou de iepuras!
Nu va urez inca sarbatori fericite, in speranta ca maine voi reusit sa mai postez ceva.
Xoxo🖤