— Bună ziua, numele meu este Arthur Walsh, iar semestrul acesta vom studia împreună Psihologia Socială.
În amfiteatru se face liniște, și toată lumea își îndreaptă privirea spre bărbatul scund din fața sălii. Acesta tace și privește sala plină pentru câteva momente, apoi zâmbește larg și își drege vocea de câteva ori.
— Mă bucur să găsesc sala plină. O să începem cu tema principală a semestrului. Fiecare dintre voi va primi un dosar cu un caz ipotetic. Va trebui să îl studiați și să aprofundați, să căutați cea mai bună metodă de tratament pentru pacientul vostru, să compuneți un set adecvat de întrebări pe care le-ați adresa pacientului în timpul unei ședințe de terapie, urmând ca la finalul semestrului să susțineți o prezentare prin care să evidențiați evoluția acestuia. În dosare aveți toate detaliile legate de traumele pe care ei le-au trăit, dar voi va trebui să identificați natura tulburărilor acestora și să alegeți metoda potrivită de terapie pentru ei. Vă rog să tratați această temă cu seriozitate, pentru că va reprezenta jumătate din media finală. Acestea fiind spuse, vă aștept pe rând pentru a vă ridica dosarele!
Walsh își încheie emoționat discursul, ne zâmbește blând din fața amfiteatrului, apoi se așează pe scaunul din spatele catedrei, așezându-și ochelarii de vedere pe nas. În fața sa stau așezate câteva teancuri de dosare, organizate atent, și îl privesc cum caută printre ele de fiecare dată când un student ajunge în dreptul lui, ceea ce îmi demonstrează că fiecare caz a fost bine gândit înainte să fie atribuit cuiva.
Deși sunt student în ultimul an, iar acum abia a început cel de-al doilea semestru, este prima dată când asist la un curs al lui Arthur Walsh. Bine, poate și faptul că abia ce m-am transferat la Universitatea Barry din Miami a contribuit la asta. M-am mutat aici în timpul verii, așa că practic sunt unul dintre colegii noi.
Vine rândul meu așa că mă ridic plictisit din bancă și mă apropii cu pași lejeri spre catedră.
— Cum te numești? mă întreabă bătrânul privindu-mă peste ramele ochelarilor și zâmbind atunci când mă vede.
— Dante. Dante Hall, îi răspund și îi întorc un zâmbet șters, el îmi înmânează dosarul și înainte să mă întorc spre banca mea, îmi face discret cu ochiul.
Mă așez înapoi în bancă și deschid dosarul. Prima pagină este aproape goală, doar două cuvinte fiind scrise undeva la mijlocul paginii : Mia Hargrove. Dau lent pagina, dar nu apuc să citesc nimic pentru că vocea profesorului mă face curios să îmi îndrept atenția spre el. Oricum mi se pare o prostie tema asta. Cum ar trebui să vindec eu o persoană care nu există? Dacă ar fi după mine, aș pocni din degete și mi-aș imagina-o sănătoasă. Face sens, dacă este imaginară, nu?
— O să vă rog să citiți dosarele acasă, și să nu uitați cea mai importantă regulă în relația medic-pacient : clauza de confidențialitate. Așadar, nu discutați cu nimeni despre cazul vostru, fiți discreți și responsabili! Vă voi sta la dispoziție pentru orice întrebare aveți. Asta este tot pentru astăzi, sunteți liberi.
Ai crede că în ultimul an de facultate, forfota aceea care apărea în școala generală imediat după ce sună clopoțelul dispare. Dar nu este așa, căci toți se ridică simultan de pe scaune și se îndreaptă spre ieșire vorbind tare despre cât de cool este profesorul Walsh.
Eu îmi dau ochii peste cap plictisit, dar rămân liniștit pe scaun până când sala se eliberează, și dau să plec, când în fața mea răsare de nicăieri o fată brunetă, mică de înălțime, care zâmbește larg și mă privește provocator. Îmi iau un minut să o analizez, și îmi plimb privirea leneșă peste corpul ei. Poartă niște pantofi cu un toc pe care doar ăia de la circ ar putea sta, o fustă mulată de piele și o cămașă albă transparentă, lăsând vedere liberă la sutienul ei negru din dantelă. Trebuie să recunosc că arată bine tipa, dar ceva din privirea ei îmi spune că este mult prea conștientă de asta, și că își folosește frumusețea ca o armă atunci când vrea să obțină ceva.
Și după felul în care își așează mâna pe brațul meu și își mușcă provocator buzele roșii și cărnoase, am impresia că eu sunt acum acel ceva.
— Bună, eu sunt Karen. Karen Wood, îmi spune zâmbind și îmi întinde mâna.
— Îmi pare bine să te cunosc, Karen, îi răspund afișându-i cel mai dulce rânjet al meu. Eu sunt Dante, adaug și îi cuprind mâna într-a mea, ducând-o la nivelul buzelor și sărutându-o.
O văd cum roșește și își lasă ochii căprui în jos, vizibil intimidată. Nu sunt un tip exagerat de înalt, nu am mai mult de 1.80, dar postura mea este mereu una impunătoare, îmi mențin spatele drept și am tendința de a privi pe toată lumea cu superioritate. Se pare că asta le atrage pe fete, deși nu ăsta este motivul pentru care aleg să port această mască a tipului sigur pe el. Așa că toată lumea cunoaște un Dante încrezător și prietenos, care se poartă frumos cu toată lumea din jurul lui, doar pentru a lumina puțin din întunericul sufletului meu, cel real.
Nimeni de aici nu știe ce se ascunde sub această mască, iar ăsta este cel mai bun lucru la mutarea mea în Miami. Aici, pot fi cine vreau, fără să citesc milă în ochii celor care mă cunosc, și curiozitate în ochii celor care doar au auzit despre mine de pe undeva. Și dacă tot am șansa la o viață nouă, de ce să nu mă și distrez puțin? Iar Karen practic mi s-a servit pe tavă, și cine sunt eu să refuz un desert apetisant?
— Știi, Karen, chiar mă bucur că m-ai băgat în seamă. Am încercat toată ziua să îmi fac curaj să vorbesc cu tine, dar nu știu, mi-a fost teamă că nici nu o să te uiți la mine, o mint cu nerușinare, încercând să îmi dau seama măcar din ce direcție a venit, că habar nu am unde a stat în sală.
Bănuiesc că aș fi putut să dau și la actorie, căci se pare că bruneta m-a crezut, altfel nu-mi explic chicotul plin de încântare care îi scapă printre buze. În perioada în care am ales să mă izolez de lume, am devenit expert în a citi limbajul corpului. Analizam atât de mult oamenii din jurul meu, încât acum nu îmi scapă niciun gest.
— Nu aș fi zis că ești genul de bărbat timid, rânjește pervers și îmi face cu ochiul.
— Dar cine a zis că sunt timid? șoptesc pe o voce joasă apropiindu-mă de urechea ei.
— Presimt că vom fi prieteni foarte buni, Dante. Haide, te conduc la următorul curs. Arăți de parcă te-ai fi rătăcit, spune amuzantă și își încolăcește degetele cu ale mele, trăgându-mă veselă spre ieșire. Apuc rucsacul de pe bancă în care am băgat mai devreme dosarul și mă las purtat de ea pe holurile aglomerate ale universității.
— Ne vedem la prânz, Dante, îmi spune când ajungem în fața sălii de curs, se ridică pe vârfuri și îmi depune un pupic pe obraz, luându-mă total prin surprindere.
Îi zâmbesc neștiind cum să reacționez, nu vreau să par genul de bărbat care nu își dorește de la o femeie decât să o bage în patul lui cât mai repede, deși cu toții visăm la acel moment. Ea nu așteaptă un răspuns ci se întoarce pe călcâie și se îndepărtează de mine începând să alerge pe hol. Ce femeie ciudată!
Intru în sala de curs și îmi ocup locul în bancă, și profit de faptul că profesorul întârzie, așa că scot dosarul din ghiozdan și încep să citesc. Trebuie să recunosc că sunt curios să văd ce a ales Walsh pentru mine. Îmi plimb cu atenție ochii peste rândurile de pe prima pagină unde este un scurt rezumat despre situația pacientei mele imaginare. Este o tânără de douăzeci de ani, care în urmă cu cinci ani a trecut printr-un episod traumatic pe care nu și-l amintește, dar în urma căruia au rămas tulburări de comportament.
S-a izolat voit de restul lumii, iese din casă doar dacă este absolut necesar, și atunci doar dimineața foarte devreme, sau noaptea foarte târziu. Se ferește de oameni, de aceea a studiat acasă, cu un profesor personal. Treaba mea este să o conving să accepte orele de terapie, să aflu care este starea ei de sănătate psihică, și să pun la punct o strategie prin care să o ajut să se vindece.
Următoarea pagină conține mai multe detalii despre acest caz, dar nu am timp să mai citesc, pentru că tocmai ce a intrat profesorul, așa că introduc dosarul înapoi în rucsac, hotărât să îl citesc acasă mai în detaliu, și îmi îndrept toată atenția către lecția predată. Am muncit enorm să obțin o bursă aici, și nu am de gând să dezamăgesc pe nimeni. Voi trage și cu dinții pentru a termina această facultate, pentru că oricât de superficial aș fi cu majoritatea lucrurilor din viața mea, sunt conștient că este vorba despre viitorul meu, iar eu am planuri mărețe în ceea ce mă privește. Însă gândul îmi zboară la cazul acelei fete și mă găsesc nerăbdător să ajung acasă pentru a afla mai multe despre ea, deși este doar un personaj imaginar.
Uff, m-am gândit și răzgândit de mai multe ori înainte să postez acest capitol în forma asta. Aș vrea să știu dacă v-a captivat cumva, dacă vi se pare interesant, dacă vă face curioși.
Acestea fiind spuse, vă invit să descoperiți povestea lui Dante.
Xoxo🖤