Probabil o să fie o scrisoare awkward. Poate că o să sune ciudat și aiurea, dar nu știu ce să fac. Știu că problemele mele nu sunt încadrate ca și probleme, dar... Vreau să scriu, vreau să spun ce mă deranjează, ce simt... Altfel simt că înnebunesc.
Mi-e frică de viață. Mi-e frică să trăiesc. Mi-e frică de atât de multe lucruri. Nu-mi place cum trăiesc, nu-mi place cum sunt, nu-mi place ce fac, nu-mi place cum arăt, nu-mi plac multe lucruri în legătură cu mine. Și nu știu ce să mai fac.
Am ambii părinți, am colegi de treabă, sunt la un liceu unde-mi place, dar tot mă simt singură. Indiferent cu câte persoane vorbesc, nu pot scăpa de sentimentul ăsta.
Ah, și de-asemenea... Am multe vise, vreau să fac multe lucruri. Și mi-e frică. Am impresia că o să mor tânără, că nu o să pot să-mi îndeplinesc visele, nu o să-mi văd dorințele împlinindu-se.
Și trăiesc fără să simt că trăiesc cu adevărat. Și realizez asta, dar nu fac nimic să schimb ceva.
Ah, dar știi, Charlie... Eu lupt împotriva talentului, orice aș face. Și mereu e o persoană mai bună ca mine. Eu sunt de fel superstițioasă. Și știi, sunt fecioară ca zodie. Ar fi trebuit să fiu cu matematica, chestii reale și practice. Mă întreb atunci de ce-mi place să scriu. De ce-mi doresc să desenez, să cânt, să dansez...
Dar mereu cineva e mai bun ca mine. Și mă doare când sunt comparată, mă simt ca un nimeni. Așa că renunț la ce-mi place și încerc să găsesc altceva. Nu-mi place să dezamăgesc, dar nu pot schimba asta.
Și sunt urâtă. Am două surori și ambele sunt atât de frumoase și sunt apreciate de toată lumea. Una dintre ele dansează, iar cealaltă scrie și desenează. Amândouă dau tot ce pot și sunt tot timpul vesele și cu zâmbetul pe buze. Eu mă întreb mereu de ce nu pot să fiu la fel.
Și sunt așa de geloasă pe ele. Au atenția părinților, laudele cunoscuților. Eu sunt doar cea care nu găsește un loc unde să aparțină. Pe mine nu mă bagă nimeni în seamă la întâlnirile de familie. Pe mine nu mă place nimeni.
Am ajuns cumva dependentă de internet. Aici nimeni nu-mi zice că nu-s îndeajuns de bună. Aici nimeni nu mă arată cu degetul și zice că sunt grasă și urâtă. Aici pot să vorbesc despre ce-mi place fără să se uite cineva urât la mine. Sunt așa de fericită.
Dar nimeni nu-mi înțelege fericirea! De ce nu mă pot lăsa în pace, alături de cei la care țin, chiar dacă sunt la sute sau mii de kilometri depărtare? E așa de greșit?
Mă obligă să dau piept cu viața care m-a refuzat până acum. De ce? Vreau doar să uit, să fiu fericită. Cer prea mult?
Încercând să trăiască,
Maud