Stii cum e sa ai mintea plina de intrebari, sa rasucesti o problema (din pacate sau din fericire nu de matematica) pe toate partile si sa nu ajungi la o concluzie? Cred ca stii pentru ca pana la urma toti avem probleme. Mi-ar placea sa stiu de ce oamenii se apropie de tine, te fac sa ai incredere in ei, sa simti ca poti sa le spui orice si apoi te dezamagesc in cel mai rau mod posibil. Se indeparteaza, te ignora si tu stai si privesti lipsit de putere cum pierzi pe cineva pe care il considerai prieten. Stii durerea aia care parca te sugruma, iti fura lacrimi dupa lacrimi, iti ia somnul, concentrarea, zambetul? Cred ca o stii. Ce-i cu oamenii astia, Charlie? Nu isi dau seama ce iti fac? Nu isi dau seama cat te ranesc? Nu. Pentru ca pentru ei nu a insemnat prea mult niciodata. Sunt oameni de genul asta, care fac asemenea lucruri si nu considera asta mare lucru, de parca pentru ei e normal sa se joace cu sentimentele altora. Si oamenii astia te fac sa nu vrei sa mai ai de-a face cu alti oameni, sa nu te mai increzi in nimeni, niciodata, sa nu iti mai deschizi sufletul in fata nimanui. Oameni prefacuti, care isi dau arama pe fata dupa ce ti-au luat tot ce aveau de luat. Ma intreb ce-i de facut cu oamenii astia si de ce nu ii putem recunoaste de la bun inceput? Stiu, prea multe intrebari, prea putine raspunsuri. Hey, Charlie, mi-ar fi placut sa te cunosc, cred ca ne-am fi inteles de minune. Sa stii ca esti norocos ca ai avut prieteni ca Patrick si Sam, prieteni carora chiar le pasa de tine.
Multumesc ca ai avut rabdare sa citesti.