Ai stat vreodată, pur și simplu, în întuneric și te-ai gândit cum ar fi ca toate temerile tale să ia formă în fața ochilor? Să stai pur și simplu cu ochii în tavan, gândindu-te la câte mai ai de îndurat, că nu ți-a ajuns până acum? Poate mă plâng, și mie nu-mi place să mă plâng dar... Dacă un jurnal nu țin, ce am de pierdut dacă fac asta?
Durerea - atunci când te înțeapă în gât de parcă nu mai poți respira - e o idioțenie, dacă mă întrebi pe mine. Mulți îmi spun că sunt insensibilă și n-aș înțelege problemele altora nici dacă mi le-ar băga pe gât. Nu sunt insensibilă, doar că niciodată n-am stat bine cu încrederea în oameni. Oamenii sunt răi, Charlie, ei nu merită să știe cum mă simt eu. N-am plâns niciodată în fața altor persoane decât părinții mei sau bunicii. Din clasa întâi toate fetele plângeau din diferite motive: că erau lovite sau luau note mici. Eu? Eu nu. Eu mereu am fost băiețoasă, dădeam palme la toți băieții pentru că mama îmi spunea să nu fiu fraieră și să-i ard dacă îmi vorbesc urât. Și, mda, îi ardeam. Și ce-i mai ardeam! Acum... nu știu. Îmi bat doar prietenii, atunci îi băteam pentru că mă enervau, știi? Nu plângeam, îmi canalizam supărarea în lovituri sau râdeam degeaba.
Se spune că persoanele triste râd prea mult. Ei bine, eu râd mereu, din orice. Urăsc că nu am încredere nici măcar în propria persoană, dar în altele? Dacă eu nu am încredere în mine, ei de ce ar avea? Viața n-are logică, niciodată n-a avut. Prefer să dorm și să visez orice, dar nu să ies în lume. Nu pot să spun că sunt nefericită. Am momente când sunt fericită alături de persoane care nu au încredere în mine și le cunosc de când am început școala, chiar de când eram în scutece pe unii. Dar oamenii se îndepărtează, Charlie, știi ce zic? Se schimbă.
N-ai idee cât de tare îmi bate inima când scriu asta și că ochii îmi lăcrimează aproape. Sunt o fraieră când vine vorba să-mi fac prieteni noi pentru că nu am curajul să privesc pe cineva în ochi și să le vorbesc. Oamenii judecă întotdeauna, nu merită să-i privesc în ochi. Nu vreau să-i privesc în ochi, de ce aș face-o? Să-mi spună că sunt așa și pe dincolo când ei nici nu mă cunosc? Nu, prefer să nu. Știu deja că nu mulți mă au la inimă.
Așa-zișii mei prieteni și colegi vorbesc cu mine doar când au nevoie de ceva. O temă. Să joace ceva pe telefonul meu. O poză. Un manual. O foaie. Un șervețel. Câteva cuvinte pentru că nu s-au ținut după dictarea profului.
Charlie, știi care e partea bună? Nu-și vor aminti de mine. Ei fac poze, eu nu mă bag în poze. În pozele de grup mă ascund în spate pentru a nu apărea acolo pentru că nu sunt deloc, dar deloc, fotogenică. Oricum, nici nu sunt o persoană care merită ținută minte. Nu beau, nu fumez, seara nu ies pe nicăieri și în week-end stau acasă, eu nu sunt atât de tare ca ei. Nu am likeuri pe facebook. Nu am prieteni în tot liceul și nici nu voi avea.
S-ar putea să crezi că sunt doar un copil răsfățat care se plânge, dar vei afla altă dată problemele mele adevărate, pentru care mă port așa.
Dacă ai știi câte vreau să-ți spun. Mai bine mai păstrez, data viitoare nu mai avem prea multe de discutat. Promit că am să-ți scriu zilnic.
Mulțumesc, Charlie.
Nu mă semnez.