Când viața devine o monotonie continuă, o transformăm în nebunie. Iar nebunia merge mână în mână cu dragostea. Atunci când emoția provoacă bătăi tot mai dese de inimă, căutăm cu cine să împărțim fericirea și singurătatea. Și cafeaua băută la șapte dimineața. Și-o piesă de Joe Cocker. Și-un pat. Căutăm motive să ne încredințăm sufletul în mâinile cuiva. Și inima în brațele cuiva. Căutăm să potrivim nebunia noastră cu nebunia altuia, fricile noastre cu fricile omului drag, tăcerile lui cu momentele noastre de tăcere. Căutăm să combinăm jumătăți de nebunie, jumătăți de dragoste, jumătăți de singurătate.
Toți suntem nebuni. Nebuni atunci când iubim și nebuni în lipsa dragostei. N-am fi avut niciodată nevoie de Freud să ne spună asta, e suficient să ne privim în oglindă și-n ochii celuilalt. În momentele noastre de extaz și deznădejde. În viață noi am trăit mereu momente de dragoste sau de suferință. Și de căutare. Nebuni suntem în căutarea și construirea fericirii noastre. La un moment dat înțelegem că nebunia unei vieți trăite singur e sinucidere curată și doar alături de cineva putem fi mai buni și mai fericiți. Nimeni nu a anulat dragostea neîmpărtășită, dar poate că acesta este secretul fericirii: să cauți dragoste până la reciprocitate.
Toți suntem nebuni. Și doar alături de cineva putem fi nebuni de fericire. Nebuni din dragoste. Nebuni de dorul ei. Nebuni de dorința de a face totul corect. Doar celor cărora le lipsește o doză de nebunie le va lipsi și dorința de a risca, de a face imposibilul. Iar fără riscuri și dovezi dragostea dispare, cât de frumoasă nu ar fi ea. Asta o știi tu și o știe și omul de alături. Omul de lângă e reflecția dorințelor noastre, deci și a nebuniei noastre.