— Derek?! Ce cauți aici, întreb uimită de faptul că el chiar se află în fața mea, în acest moment. Cum de ai aflat unde locuiesc?
El ridică din umeri indiferent şi intră neinvitat în casă. Îmi aduc aminte când spuneam că Derek poate chiar este de treabă...Acum mai bine mi-aş tăia limba şi creierul în două decât să mai cred asemenea prostie. La ce mi-a fost capul,oare?
Se întoarce spre mine şi mă analizează din cap până în picioare, iar apoi se uită dezaprobator la mine. La ce se aştepta? Lenjerie Victoria's Secret?
— Nu încerca să schimbi subiectul, Sloan.
Derek şi-a dat ochii peste şi a oftat.
— Am vorbit cu Ken.
Ar fi trebuit să îmi dau seama. Chiar mi-a şi spus că se va duce la Derek.
În timp ce mă uitam şi eu la Derek am observat ca ținea ceva în mâini.
— Alea sunt, cumva, lucrurile mele?
De ce Derek mi-ar aduce lucrurile de la şcoala?
Acum se pare că nu mai este atât de indiferent ca atunci când intrasebpe uşă. Îşi duce mâna la ceafă şi pot vedea foarte bine că de data asta a devenit destul de încordat.
— Da, nu e mare lucru. Când Ken a trecut pe la mine, mi-a spus că lucrurile tale au rămas la şcoală.
Huh, Ken e mai atent la detalii decât pare. Nici nu mi-am dat seama că îmi uitasem lucrurile, până să le văd în mâinile lui Derek.
Totuşi ceva este ciudat.
— Şi de ce mi le-ai luat tu? Aş fi putut să le iau eu, mâine de la şcoală.
Un rânjet a apărut pe fața sa, iar eu m-am încuntt involuntar, presimțind că va urma o replică pe măsură.
— Ce fel de iubit aş mai fi fost dacă nu mi-aş fi ajutat, mult prea iubita mea?!
Am început să cred în hohote şi nu mai puteam să mă opresc. Băiatul ăsta e bipolar de-abinelea.
Mi-am şters lacrimile de la ochi, iar apoi am luat o gură mare de aer pentru a mă linişti.
Nu a fost chiar cea mai tare glumă, dar sunt trezită din somn de jumătate de oră, deci încă sunt puțin afectată de lumea viselor.
Telefonul meu sună din nou.De ce toată mă caută tocmai acum. Tata, apoi Derek, iar acum altcineva.
— Mă scuzi pentru o secundă!
Dă din cap şi eu mă îndrept spre bucătărie. Nu vreau să audă vreo conversație de a mea. Nu ştiu de ce, dar ştiu că nu vreau să audă vreodată.
M-am uitat la apelant şi am fost destul de surprinsă să văd că este Erika. Erika nu ma sună aproape niciodată. Doar dacă este vreo urgență. Oh, Doamne!
— Erika! Ce s-a întâmplat?! Eşti bine? Vorbesc cât de repede pot şi sunt gata să ies pe uşa aia, chiar dacă sunt în pijamale dacă s-a întâmplat ceva cu adevărat grav.
— Nu s-a întâmplat nimic. De ce?
Am răsuflat liniştită. Acum ştiu că totul este în regulă. Prietena mea este bine.
— Erika, tu nu mă suni niciodată! Tu doar trimiți mesaje, atât.
Nu ştiu de ce, dar pot simți cum deja îşi dă ochii peste cap şi bate cu degetele în masă. Chiar pot auzi acum sunetul acela! Uneori e atât de previzibilă.
— Tatăl tău ți-a spus că o să venim la tine?
— Da, şi chiar dacă nu ar fi făcut-o, mi-ai spus tu acum. Râd puțin de ea, dar cum sunt la telefon cu cea veselă persoană de pe planetă, am început să râdem amândouă una de cealaltă.
— Bine, voiam să îți spun că o să venim mai pe seară, ok? Aducem pizza!
Eram cât pe ce să îi răspund, dar mi-a închis telefonul în nas. Mă uitam la telefon râzând. Nu cred că există oameni mai ciudați ca prietenii mei!
Am rămas aşa, probabil un minut întreg, rememorând toate tâmpeniile făcute cu ei până acum.
Suntem nişte psihopați care încă nu au fost prinşi...
Decid că este timpul să mă întorc la Derek până când nu mă dă dispărută. Trebuie să mă întorc la Derek...Cât de siropos sună asta!
— Scuze că a durat atât, spun în timp ce mă aşez pe cealaltă parte a canapelei.
— Nu-i nicio problemă. Cine era?
De ce îi pasă? Mă enervează prefăcătoria lui în exces. Doar mă foloseşte şi nu vreau să mă victimizez atât pentru că mi se pare cea mai mare prostie din lume, în plus...Şi eu îl folosesc în aceeaşi măsură.
— Nimeni important şi nu cred că ar trebui să îți pese atât de mult.
Sprâncenele i se unesc într-o încruntătură. De data asta de ce a devenit nervos?
— Bun, oricum nu ştiam cât pot să mă mai comport atât de frumos fără să vomit.
Am început să zâmbesc automat la schimbarea lui atât de bruscă de comportament. Am luat parte de atât de multe ori la ea, încât acum mi se pare aproape normal.
— De ce zâmbeşti?
Am ridicat din umeri,neştiind ce să îi zic. Sincer, nici eu nu ştiu de ce zâmbesc. Totuşi, asta înseamnă că ceva merge bine, nu?
— Eşti ciudată.
Amândoi am început să râdem, el de mine, iar eu cu el. Mie chiar mi-au dat lacrimile şi pot vedea şii colțurile ochilor lui Derek puțin umede.
După ce râsul ni s-a mai potoțit, amândoi oftasem în acelaşi timp. Derek a luat din nou o figură serioasă. Deci, asta înseamnă că s-a terminat cu joaca.
— Gata! Am venit aici cu un motiv.
Încerc să adopt o față cât mai serioasă pentru această discuție, dar pur şi simplu nu pot. Am reuşit să mă abțin câteva secunde, dar am izbucnit într-un râs destul de isteric care până şi mie îmi zgârie puțin timpanele.
Derek se uită la mine îngrozit şi aş putea pune pariu că acum crede că sunt vreo nebună care a scăpat de la ospiciu.
De data asta chiar încerc să mă stăpâncesc şi reuşesc.
— S-a facut, am zis într-un final.
— Sigur? Nu mai ai nimic din care să râzi?
— Sigur! Acum,trebuie să ne cunoaştem pentru că pot pune pariu că a părut destul de ciudat pentru Ken faptul că nu ştiai unde locuiesc.
Derek a aprobat şi şi-a pus brațul pe spatele canapelei. De abia atunci am observat felul în care arată el.
Purta nişte pantaloni negri, foarte strâmți. Probabil aceiaşi de dimineață. De data asta acum are pe el un plover. Atât de frig este afară? Oricum,arată incredibil pe el. Este ceva mai mulat pe el şi se conturează pe fiecare muşchi al lui. De la abdomen până la brațe. Este legal ca cineva să arate atât de bine?! Nu cred că a ieşit de mult timp din duş. Părul lui pare încă ud şi este atât de sexy. Doamne, încă nu îmi pot reveni de la felul în care strălucesc ochii lui. Din nou, este normal sau cât de cât legal să arăți atât de bine?!
— Katy!
Degetele lui lungi pocnesc în fața mea, iar eu tresar speriată. De cât timp stau şi mă holbez la el?
— Da! Ce este?
— Te-am întrebat...Care este culoarea ta preferată?
M-am încruntat involuntar. Cred că par atât de jalnică în acest moment. Dar nu se poate aştepta ca el să apară ca un zeu grecesc ce este la uşa mea în toată splendoarea şi divinitatea lui,iar apoi să nu se aştepte ca o muritoare de rând ca mine să nu se delecteze cu imaginea lui şi a părului său încă ud!
Chiar că sunt jalnică.
— Deci?
— Nu am o culoarea preferată, spun după ce îmi reglez puțin vocea mea destul de răguşită. A ta?
— Nici eu nu am o culoare preferată.
Deja avem ceva în comun.
— Mâncarea preferată?
Mânacarea preferată...Îmi plac multe feluri de mâncare. Şi nu mi-a plăcut niciodată să rămân la un singur lucru. Mă plictiseam şi încă mă plictisesc destul de repede. Dar, există un singur fel de mâncare căruia nu îi pot rezista orice ar fi.
— Paste! Nu contează ce fel, atât timp cât sunt bine pregătite nu contează.
— Eu nu prea mănânc acasă. Deci mâncarea de la restaurante, fast-food şi alte porcării de genul.
Chiar nu mi-l imaginam pe Derek stând în casă, aşteptând să fie chemat la masă. Asta mă duce cu gândul la familia lui.
— Şi familia ta?
Nu ştiu de ce am devenit atât de sentimentală, dar ştiu că sub tot acest Derek este ceva mult mai mult. Încă nu sunt sigură dacă eu ar trebui să descopăr asta sau nu.
— Din moment ce suntem un cuplu, bănuiesc că ar trebui să ştii. Nu am tată. Nu am avut niciodată. Mama este bolnavă, stă la pat mai bine de doi ani, iar eu sunt singur.
Atât de multă lejeritate,atât de multă indiferență. Cum poate cineva vorbi atât de uşor despre problemele familiei lui. Nici eu nu am o situație mai diferită, nici eu nu izbucnesc în lacrimi atunci când vorbesc despre mama, dar nu sunt chiar atât de pasivă.
Ori lui Derek nu îi pasă, ori s-a obişnuit cu idea şi nu vrea să facă mare caz din asta.
— Mama ta e bine?
O întrebare mai stupidă ca asta nu aş fi putut să pun. Tocmau ți-a spus că esste imobilizată la pat de mai bine de doi ani, Katy! Ce e îneregulă cu tine?!
— Dacă voiai să mă întrebi ce are, de fapt...Are o tumoare celebrală.
Mi-am presat buzele într-o linie subțire şi mi-am coborât privirea. Nu ştiu cum poate fi atât de rece în legătură cu mama lui. Pur şi simplu nu înțeleg.
Dar nici măcar nu trebuie să înțeleg! Revinoți, Katy! Câteva săptămâni şi vă puteți lua adio unul de la celalalt.
Am simțit degetele lui sub bărbia lui şi mi-a ridicat-o. Am ajuns să îl privesc fix în ochii lui verzi. De ce mă simt atât de rău. Nu ştiu de ce mă simt aşa,dar în ultima zi m-am simțit foarte diferit şi nu am înțeles un singur lucru din cele ce mi s-au întâmplat până acum.
— Cred că acum este rândul tău, a spus pe un ton încet, care să fiu sinceră, m-a calmat neliniştitor de mult.
Iată alt lucru pe ziua de astăzi pe care nu îl înțeleg deloc. Am dat din cap şi am luat o gură mare de aer.
Am stat ore întregi vorbind despre mama şi despre întreaga mea copilărie, neuitând să menționez şi cele mai jenante întâmplări. Ce copilărie ar mai fi aia dacă nu aş fi avut momente jenante?
Amândoi am râs până rămăseserăm fără aer. El intervenise de câteva ori cu nişte momente, la fel de jenante şi hilare, petrecute cu Ken. Totul părea atât de normal şi de natural. De parcă mi-aş povesti copilăria în fiecare zi. Râsul lui care se auzea ca o melodie în urechile mele, mă făcea să râd şi mai tare. Da, era ca şi o melodie în capul meu, dar acea melodie este destul de ciudată şi totuşi extrem de adorabilă.
Atunci a fost pentru prima dată când i-am observat gropițele. Micile gropițe de pe fața lui sunt atât de adorabile, ba chiar îmi şi întinsesem brațul pentru a le atinge şi a mă juca cu ele. Dacă cineva ne-ar fi spionat şi ne-ar fi văzut în aceste momente, ar fi putut pune pariu că suntem cuplul Americii. Preferații țării!
Dar,după toate astea...Trebuia să ajung o dată şi o dată la momentul în care boala mamei luase amploare, fața lui devenise la fel de serioasă ca şi a mea. Nu ştiu dacă a facut asta pentru mine sau doar din instinctul de a ajuta un om, dar mă bucur că cineva m-a ascultat şi chiar m-a şi înțeles. Îmi ador prietenii şi mi-au fost alături atunci, m-au ascultat şi au încercat să mă facă să mă simt mai bine, dar ei nu ştiu cum e să ai o copilărie distrusă de moartea sau plecarea unuia dintre părinții tăi.
Când am terminat de spus absolut fiecare amănunt legat de viața mea am observat cum ochii lui Derek mai au puțin şi se închid. Cred că am vorbit cel puțin câteva ore. Deja s-a întunecat şi probabil trebuie să apară şi fetele.
— Derek, cred că ar trebui să pleci. S-a intunecat şi esti foarte obosit.
Nu a spus nimic, doar a dat din cap şi s-a ridicat de pe canapea.
L-am condus până la uşă, iar atunci când am pus mâna pe clanță, el şi-a aşezat-o pe a lui peste a mea, oprindu-mă din a deschide-o.
— Suntem împreună, nu uita. Sunt lângă tine dacă vrei.
Nu am ştiu ce să mai spun pentru că asta mi-a pus capac. Am rămas ca o stană de piatră. Probabil aveam gura deschisă pentru că şi-a folosit degetul arătător pentru a-mi împinge bărbia în sus.
M-am decis că cel mai bine,în acest moment, este să deschid nenorocita asta de uşă şi poate aşa oxigenul va ajunge din nou la creier.
Dar se pare că viața încă nu şi-a încheiat socotelile cu mine. În fața pragului stau cele două bune prietene ale mele, Erika şi Delia. Fețele lor probabil sunt o oglindă pentru a mea, pentru că sunt la fel de uimită de ceea ce se întmplă acum şi mult mai îngrozită de ceea ce se va întâmpla.