De la mine pentru tine

27.

   Timpul trece în grabă și parcă ieri eram întinsă pe patul de spital, cu vestea că Luka nu a supraviețuit acelui accident.
În această zi, pot spune că recuperarea mea psihică face pași micuți, dar vizibili.
  M-am resemnat cu ideea că prietenul meu nu se mai întoarce și da, nu am trecut peste, dar am început să accept acest lucru. Uneori simt nevoia de acea discuție ciudată alături de el sau felul în care îmi oferea senzațiile inexplicabile.
Din păcate, ceea ce a fost atunci rămâne  pe vremea aia, închizând un capitol din viața mea.

  Am început să scriu un jurnal cu toate întâmplările din ultimul an al vieții mele și un fel prin care îmi pot clarifica situațiile, altfel mintea mea ar dormi tot restul timpului, lăsându-mă pe mine într-o stare nu tocmai plăcută.
Plâng, râd, apoi iar plâng. Zâmbesc, îmi sparg iar veioza sau paharul plin cu apă, strâng și tot așa. Sunt stări pe care nu le înțeleg exact și nici controla, însă e mai bine să nu știu anumite lucruri lăsându-le la mâna sorții.

  Această Marinette se aseamănă mult cu cea din mintea mea: părul prins în două codițe, fiecare legat cu un șnur roșu, o față destul de decentă adică fără cearcăne și fără expresie neînțeleasă, cu un nume ce nu-mi mai provoacă dezgust și nemulțumire, uneori cu zâmbetul pe buze.
Dar odată ce îmi asum veselia de-a lungul zilei, îmi asum și tristețea pe care o simt odată cu venirea singurătății și a liniștii.

În schimbarea acesteia am constatat că și cei din jurul meu participă la o schimbare cât pentru ei, și ajută și în a mea. Nino și-a ținut minte cuvintele din ziua aceea și vorbește mult mai mult cu noi, chiar dacă mai sunt scăpări. M-a surprins faptul că s-a bucurat că am început să îmi înfrâng temerile și l-a avertizat pe Kim să aibe grijă de mine de fiecare dată.

   Am fost la mormântul lui Luka, revenind la subiect. Acolo mi-a atras atenția o chitară tip breloc, identică cu cea pe care o avea el cândva. Mi-am adus atunci aminte că am uitat complet de design în toate aceste luni, și am râs gândindu-mă că asta era acel mic lucru pe care l-am uitat. Din cauza asta am pus mâna iar pe creion, mâna mea realizând o schiță a unei rochii simple și tot așa până m-am trezit cu razele soarelui pe față. Eram uimită de faptul că rămăsesem trează până la răsărit, și din nou am râs de mine.
Nu știam că mi-ar fii așa dor de pasiunea de odinioară.
Încă o dată, m-a ajutat să îmi revin spre drumul cel bun.

   După multă suferință, am constatat că un simplu amănunt poate șterge infecția sufletului, nu de tot, dar puțin câte puțin, doar dacă te implici în tratarea sa.

   —Marinette!
Cad de pe scaun și îmi spun câteva vorbe mintale. Nino stătea în fața mea îngrijorat și atunci mă ridic pentru a-l saluta.
Știi ceva de Adrien?

Întrebarea sa îmi pune și mie un semn de întrebare. Știam, sau mai mult bănuiam, că erai la acel control de care îmi vorbeai cândva. În ultimul timp, chiar păreai, cumva, neînțeles  și nefamiliar cu ceva, dar am ales să nu te chestionez pentru că știam că vei veni la mine pentru orice, dacă aveai nevoie.
M-aș fii simțit încântată să te ajut, știind bine cât mi-ai fost alături.

   —Nu știu, cred, spun cât se poate de sincer.

   —Nu răspunde la telefon și nu a venit de câteva zile la școală. Oare e plecat în ceva călătorie de a lu taică-su? AL nu știe nimic, la fel ca mine.
Atunci am rămas șocată; am crezut că a fost la școală în tot acest timp! Adică să fiu atât de oarbă?

   —Hm probabil.

   —De ce nu pari interesată de faptul că el lipsește?

   —Pentru că mă voi asigura că e bine odată ce terminăm orele, voi trece pe la el. Și Nino, îmi pasă de el mai mult decât se vede.

   —Păi nu se prea vede din punctul nostru de vedere...

   —Ce vrei să spui cu asta, îl întreb mirată.

   —Nu spun nimic.

   —Ai început, la dracu cu prostiile!

  El își ridică umeri în sus în semn de predare, apoi oftează ciudat. Eu îi ofer un pumn amical în umăr și el se preface rănit de gestul meu.

   —Vreau să vorbești cu el, neapărat. Simt că explodez dacă se mai închide cineva în casă, pufnește el și se îndreaptă spre locul lui. O vibrație din buzunarul meu mă îndeamnă să îmi scot telefonul și să-l aprind.
Mesajul m-a lăsat fără aer pentru câteva secunda până să realizez că e adevărat și serios.

   —Ce faci după ore, hei, ești okay?

  Îmi dau o palmă lejeră ca să mă trezesc din transă și mă uit nedumerită în jur. Încep să strâng cărțile de pe banca și să le arunc în ghiozdan până atrag atenția Alyei care mă privea nedumerită.
Nu îi ofer răspuns la întrebarea, dar îi fac cu mâna și alerg spre ieșire.

   —Unde pleci, ce faci cu ora? Întreabă prietenii mei la unison. Da, prietenii mei.

  —Vorbiți voi cu profa, reușesc eu să strig în spatele meu.

  Trebuia să mă grăbesc urgent pentru că mesajul pe care l-am primit îmi trezea o senzație neplăcută și stare de neliniște.
Mi-am așezat mai bine ghiozdanul pe spate și am pornit spre destinația pe care tu mi-am trimis-o, clar nefiind casa ta.

Tot ce îmi vine în cap este acel final care mi-a dat ceva peste cap.
Și picăturile de ploaie care fac contact lejer cu mine.

"Am nevoie de tine".

#2