De la mine pentru tine

10.

       Sunt singură, din nou.
Camera asta mă face să răsfoiesc jurnalul cu amintirile petrecute cu tine.

   Mă trântesc pe patul unde cândva eram doar noi doi și o pisică orfană, Tikki. Ne uitam amandoi la tavan și nu ziceam nimic; și tăcerea este un mod de comunicare. Stăteam așa cu orele până când stomacul unuia dintre noi se trezea, apoi fugeam până la bucătărie... ultimul care ajungea pregatea masa.
Deja devenise o rutină pe care noi doi o prețuiam.

   Acum încerc să fac același lucru, dar degeaba... ce a fost atunci nu se poate schimba.

     În fiecare zi de la accident, mă rog pentru tine, Luka, să fi într-un loc minunat și liniștit, departe de această societate care te-a devorat atâta timp.

    Iar aceste zile de când merg la școală, tu, Adrien, te-ai prezentat în fiecare dimineață la mine în fața ușii pentru a merge împreună către școală. Chiar dacă te ignoram, tu tot îți dădeai silința de a începe o conversație în care doar tu participeai. Și tăcerea este un mod de comunicare.

   Nu înțeleg de ce încerci să te apropii de mine sau să vorbești cu mine. Ți-e milă de mine, așa-i? M-ai văzut slabă și pierdută, incapabilă de a mai comunica cu lumea. Vrei să-ți bați joc de mine și de sentimentele mele rămase.
Asta vrei?
Mă doare de fiecare dată când te văd, mă doare să te știu aproape de mine și mă doare să-mi aduc aminte ce mi-ai făcut. De ce îmi faci rău, eh?

  —Marinette! A-a venit cineva să te vadă.
M-am ridicat încet din pat la auzul mamei mele, sperând din tot sufletul să nu fi tu. Șocul, însă, a fost la fel de mare... ce cauta ea aici?

  —Ce cauți aici, Alya?
Eram socată și iritată în același timp de prezența acestei persoane.

  —Salut și ție, prieteno.

  —Prietenă? Mă scuzi?

  —De ce ești mirată? Nu suntem prietene sau ce?

  —Alya, de ce ai venit aici? Nu cred că stăteai în pat, sau ce faci tu cu Nino, și ți-ai adus aminte că ai o 'prietenă'.
Așa că îți mulțumesc de vizită, la revedere!

  Nu voiam să vorbesc cu ea. Pur și simplu gândul de a mă împăca în acest moment cu ea nu prea îmi plăcea.
Ea s-a asezat pe un scaun și privea schimbările din camera mea. Nu a mai trecut de ceva vreme aici.

  —Marinette, cât o să mai fi supărată pe treaba aia? Nu am vrut! Vreau doar să ne înțelegem iar. Nici Nino nu știe că am venit la tine și dacă ar afla...

  —Dacă ar afla ce? O să vină și o să ma umilească iar? Sau o să creadă iar toate prostiile pe care oamenii le zic?

  —Dacă mai asculta măcar o data! O dată, la naiba Marinette! Să-ți spun ce s-a întâmplat atunci. Nu a fost intenția mea să se ajungă...

   Sunt speriată din nou. Cuvintele și tonul ei mă sperie. Am încercat să-mi abțin plânsul, dar degeaba. Ceea ce s-a întâmplat în trecut mă face să înnebunesc și nu pot să uit.
M-am ridicat și m-am dus către ușă fără să mai fac contact vizual cu Alya.

  —Până mă întorc, sper să pleci. Te rog, doar pleacă.

    Și așa am fugit iar, evitând împăcarea sau să fiu din nou rănită. Am preferat să fug decât să rezolv probleme, exact ca până acum.
              Luka, ce ar trebui să fac?