𝐓𝐑𝐈𝐏𝐋𝐄 '𝐀' ✓

27~Timpul și Rănile

PARTEA A DOUA

    Pur si simplu stăteam și mă holbam la tavan. Mă simțeam goală, incompletă și pierdută.

   "Cum se simte să pierzi cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat vreodată?"

   Cuvintele lui mi se derulau prin minte ca una din poeziile pe care obișnuiam să le învăț la grădiniță.
  
   Augustin nu mai e...
   Nu mai e....nu mai-

   După momentul ăla nu am fost capabilă să-mi revin. Tavanul și pereții deveniră prietenii mei pe când eu le povesteam despre noi. Despre cum te-ai dus iar eu am rămas înconjurată de tine.
    Tu nu ești, dar prezența ta da. Sunt în casa ta, dar nici urmă de tine. Aproape trei săptămâni în care nu am vrut decât să mă întorc lângă tine, dar înainte să se întâmple asta, am fost separați.

   Am simțit încă o lacrimă fierbinte pe obraz, nu m-am obosit să o șterg, ci am lăsat-o să curgă. Ea și restul care îmi inundase ochii. Le-am lăsat să-mi spele suferința.

   Nu era nimic nou faptul că fiecare persoana de care mă atașam avea să sfârșească în felul ăsta. Ce era mai rău este că deși în adâncul meu știam că asta se va întâmpla, durea al naibii de tare. Și durea mai tare faptul că el se sacrificase pentru mine.

   —Kylie, deschide ușa! i-am auzit vocea lui Ryen de pe hol.

   M-am ridicat din pat și am traversat camera până la ușă. Am ezitat pentru o secundă, dar la final, am sucit cheia și i-am făcut loc să intre în dormitor. Mi-a oferit o privire specifică ei și a oftat.   

   —Trebuia să plec la New York azi, dar nu te pot lăsa singură în starea asta.

   —Sunt bine, mă rog...voi fi bine. Am mormăit.

   —Am anulat deja. Vom merge la spital într-o oră. Încearcă să te linistești.

   Seara trecută am venit direct acasă. Imediat cum am trecut de pragul ușii, realitatea m-a lovit din plin și m-am prăbușit într-o baltă de lacrimi. Nu contau rănile fizice, durerea sufletească era îndeajuns de puternică încât să le ia locul.

   Augustin îmi luase mie locul.

   Mi-am băgat niște lucruri în geantă și m-am schimbat de haine cu ceva care să nu mă facă să arăt de parcă am renunțat cu totul la viața mea.
Încă nu o făcusem. Fiecare parte din dormitorul meu mirosea a el. Inima nu înceta să-mi urle de durere.

   Când am coborât în sufragerie Ryen discuta ceva cu Riven afară. Nu le-am acordat prea multă atenție și am continuat drumul până în garaj.

   "Te aștept în mașină" i-am scris lui Ryen.

   —Vei rămâne internată câteva zile, a spus femeia în halat alb din fața mea.

  Am aprobat cu o mișcare din cap.

   —Să știi că avem și un psiholog în spital, dacă vrei să discuți cu cineva despre ce simți și prin ce ai trecut.
Am aprobat din nou fără să spun ceva.

   —Te voi lăsa acum, odihnește-te. Și cu asta am rămas singură.

    M-am întins și am privit tavanul. Încercam să nu mă gândesc la cât de distrusă este viața mea ci că totul o să fie bine. Că este doar o fază pe care trebuie să o depășesc. Încercam să mă comport puternică când de fapt, cu fiecare secundă care trece mă spărgeam în bucățele.