𝐓𝐑𝐈𝐏𝐋𝐄 '𝐀' ✓

22~Ruine

Ruine

   
     Stăteam în fața casei încercând să alung sutele de gânduri din capul meu. Prezența mea aici după atâta timp îmi  făcea inima să urle după ajutor. Da, deși am lăsat totul în urmă, încă era dureros să fiu față în față cu trecutul. Să stau în locul în care a început totul.
     Nu îndrăzneam să înaintez pe alee, însă puteam auzi plânsetele de durere, putem vedea momentul în care am aflat cea mai neagră veste pe care o puteam primi vreodată. Puteam auzi și vedea toate astea printre ruinele casei.

Eram un dezastru...
Era atât de dureros încât nu mai puteam să respir.

—Doar nu ai venit aici ca să te holbezi la asta. Vocea Ryei m-a adus cu picioarele pe pământ.  

—Dacă te simți în pericol fugi, te voi aștepta în mașină, a spus plecând.

   Ryen refuzase să mă lase singură după ce am refuzat să îi spun lui Augustin despre asta, la cum îl știam, nu m-ar fi lăsat niciodată să-mi pun viața în pericol. Ar fi făcut cumva să găsească o soluție.
    Am verificat încă o dată telefonul, era 19:48 iar în doar câteva minute aveam să mă întâlnesc cu asasinul familiei mele.

     Nu mai puteam gândi limpede din cauza sutelor de gânduri din capul meu, însă un singur lucru știam sigur. Nu o să îl las să îmi atingă punctele slabe. Nu o să îl las să îmi invadeze gândurile din nou.
     Am pășit pragul și am făcut câțiva pași încercând să ocolesc ce mai rămăsese din obiectele arse de pe podea. Tot felul de amintiri îmi treceau prin minte când priveam lucrurile ruinate din jurul meu. Întunericul nu mă lasă să arunc o privire în întregime, însă puteam vedea destul de clar în apropierea mea.

—Kylie Martin, arăți mai bine decât când te-am văzut ultima oară, am auzit vocea groasă de undeva din sufragerie.

—Știam amândoi că nu a trecut prea mult de atunci, am spus la rândul meu. Mi-am întors capul de câteva ori căutăndu-l prin cameră, însă în zadar.

—Dacă ai de gând să mă urmărești din întuneric, nu ai fi primul care o face, am vorbit din nou, în speranța că poate se apropia și reușeam să îl lovesc cu orice aveam pe lângă mine. Trebuia să îmi descarc furia cumva pentru că nu voiam ca el și lucrurile pe care mi le făcea să fie în continuarea motivul suferinței mele.

— Părinții tăi nu au fost la fel de curajoși ca tine, a spus el.

— Nu vorbi despre părinți mei! Am spus dând cu piciorul în rămășițele canapelei. L-am auzit râzând, după care pași lui s-au auzit înaintând spre mine.
 
     M-am aplecat încet și am apucat una dintre bucățile de lemn de pe podea. Eram sigură că dacă eu nu îl vedeam pe el din cauza lipsei de lumină, nici el nu mă putea vedea.

—Fi atentă, Kylie, dacă nu vrei să sfârșești la fel ca ei.

—Dacă voiai ca eu să sfârșesc ca ei, ai fi făcut ceva de mult. Începi să ți la mine, nu-i așa?
     M-am întors cu spatele și mi-am lipit picioarele de spatele canapelei. Undeva la aproape un metru de mine, probabil unde se afla înainte masa la care luam cina, observasem mica lumină roșie ce pâlpâia, cel mai probabil în jurul încheieturii lui. Pentru un criminal, nu părea mult prea deștept. 
     A mai făcut un pas spre mine și și-a dres vocea încercând să spună ceva, însă ridicasem scândura și îl lovisem drept în față. Când bucata de lemn a lovit podeaua iar urletele lui au umplut camera, picioarele mele au început să se miște rapid afară. 

     În goana mea nebună către ieșire am simțit cum piciorul mi-a rămas blocat sub ceva tare făcându-mă să-mi pierd echilibrul și să cad. Strigătul meu fusese nimic pe lângă cele ale bărbatului pe care îl lăsasem în urmă. După câteva secunde m-am ridicat și am ieșit din casă, fugind fără să privesc în urmă. Eram sigură că orice i-aș fi făcut nu voi scăpa teafără din asta. Oricare ar fi fost motivul pentru care Ian a rămas înăuntru zbierându-mi numele printre strigăte de durere nu avea să se încheie cu o strângere de mână și o ciocolată.