Linnea //2017

Cap 86. Cine sunt părinții mei ?

,, Cine sunt părinții mei ? "

Sunt în camera mea căutându-mi nenorociții de ochelari de soare. Unde pot fii ?! Nu le găsesc niciodată când am nevoie de ei ! Doamne !

Într-un final, decid să cobor jos și să-i întreb pe ai mei dacă i-au văzut. Ceilalți sunt plecați afară după câte am auzit, iar Andreas doarme în camera lui. Probabil Romeo l-a obosit azi fiindcă maică-sa și Alexandra au fost la cumpărături, iar puștiul a rămas în grija lui timp de ore bune. Aici este spațios, iar eu i-am spus lui Romeo că nu există reguli, iar el a cam pus-o la cap. A devenit un copil normal ! Cum era vina mea, normal că Andreas nu era singurul care alerga după el prin casă, ci îl ajutam și eu.

— Când o să afle, s-a dus dracu tot planul nostru ! I se aude vocea lui tata.

Mă opresc încruntându-mă confuză și mă apropri de ușă tiptil. Despre ce plan vorbesc și cine să afle ?

— Am consumat atâția bani pe studiile ei ! Nu crezi că este normal să ne folosim de ea puțin ? Adică, cum este ea atât de cunoscută, este datorită nouă ! Tot ce are ea este și al nostru ! Îi răspunde mama.

Vorbesc cumva de mine ?

— Da, dar când o să afle că vrem să lucreze pentru noi și să îi convingă pe oameni să facă ceea ce vrem noi datorită corpului ei, nu crezi că o să revuze și o s-o ia ca pe un fel de... Propunere de a fii prostituată ? Știi că nu-mi pasă câtuși de puțin de părerea ei și că îmi vine să sparg totul știind că trebuie să mă port frumos cu un copil care nici măcar nu este al nostru, dar totuși, nu crezi că noi o să avem probleme ?

— Relaxează-te ! Nu am crescut un drac atâta timp să nu pot fii stăpân pe el ! O să facă tot ceea ce vrem fiindcă o să creadă că o facem pentru binele ei ! Linnea este o fată naivă acum, o să creadă tot ceea ce îi spunem cum a făcut-o până acum !

Ei... ei chiar vorbesc despre mine ! Cum pot spune asta ? Cum adică ,, cu un copil care nici măcar nu este al nostru " ? Adică, ei se folosesc de mine ? Stai puțin ! Ei sunt părinții mei până la urmă ! Asta ar trebui să fie o farsă proastă ?

     — Noi doi am vrut ca ea să fie doctor, iar ea a decis singură să fie model în ciuda insistențelor noastre. Crezi că o să accepte ceea ce vrem să facă ?

      — Dacă nu o face, o s-o forțăm ! Uite așa, totul o să fie exact cum vrem noi !

   Ne mai putând să rezist, mă întorc fără să fac vriun sunet și urc sus cu lacrimi în colțul ochilor. Ce fel de persoane sunt acești oameni ? Sunt mai perverși decât credeam vreodată ! Să înțeleg că ei nu sunt părinții mei ? Atunci ce dracu sunt ?! Ce dracu au făcut ?! Ce dracu este în capul lor ?! Chiar și ei m-au trădat și s-au folosit de mine. Ce mai urmează ? Eu de ce nu pot avea o viață normală ? Cu oameni care mă iubesc și nu știu ce este aceea falsitate ...

    Îmi dau seama că am trăit toată viața într-o minciună și, deși mi s-a părut ciudată schimbarea lor din ziua în care am împlinit optisprezece ani, am decis să cred că s-au schimbat pentru mine. Că orice părinte își iubește copilul, dar e clar că ei nu sunt părinții mei. Lumea asta mai știe ce este aceea iubire ? Mai sunt oameni care să preferă o persoană la care să țină alături în locul banilor ?

    Inima mea bate haotic, iar lacrimile îmi curg șiroi pe obrajii mei. Nasul mă ustură îngrozitor, am un nod imens în gât și simt cum mă-aș putea îneca oricând cu cantitatea exagerată de salivă ce o am în gură. Nici nu-mi dau seama când intru în camera lui Andreas din instinct și îl văd cum doarme liniștit. El doarme, iar eu am nevoie de cineva care să mă îmbrățișeze cu o iubire mai mult, ca cea prietenească. Fie ea falsă sau nu, o vreau.

    Mă așez destul de repede și agitată pe patul său mare și cu un așternut de o culoare albastru închis, după care încep să-l zgâlțâi suspinând.

     — Andreas, Andreas, trezește-te ! Rostesc eu cu o voce ușor stinsă. Te rog, trezește-te !

     Acesta se încruntă confuz după care deschide încet ochii mormâind ceva indescifrabil. Ochii îi se măresc de o dată când mă văd pe mine cu lacrimi în ochi.

    — Linnea ? Ce s-a întâmplat, scumpo ? Mă întreabă cu o voce ușor răgușită și ridicându-se în șezut.

     — Ia-mă-n brațe, îl rog în continuare suspinând.

     Fără să pună întrebări, mă cuprinde repede într-o îmbrățișare strânsă, iar eu îmi scufund fața în scorbura gâtului său dând frău liber hohotelor pe plâns. Acesta se lasă din nou pe spate, iar eu sunt pe pieptul său acum. 

    — Cine ți-a făcut asta ? Mă întreabă el printre dinți nervos. 

    Nu îi răspund, dar în schimb clatin din cap și îl strâng mai tare în brațe. Andreas începe să mă mângâie pe cap cu speranța că o să mă liniștesc, dar în zadar. Îmi simt fiecare mușchi din corp dremurând, iar inima mea bate tot mai tare.

     În momentul acesta am o grămadă de ideei în cap, dar principalele sunt : cine sunt părinții mei și de ce m-au abandonat într-un orfelinat. Sau... Dacă oamenii ce până acum câteva minute eram sigură că sunt părinții mei, asta înseamnă că nu am fost luată de la un orfelinat fiindcă ei nu-și doreau un copil ! Mai exact, nu-și doreau încă un copil și mai ales fată.