Linnea //2017

Cap 17. Îți place Connor ?

,, Îți place Connor ? "

Sunt pusă rău pe gânduri. Nu știu dacă să mă duc să îl ajut sau să îmi pun căștile în urechi, să dau muzica până la maxim și să nu îi mai aud plânsetele acelui copil.

După ceva timp, auzind că nu se oprește micuța bestie din plâns, îmi iau inima în dinți și urc sus. Intru în camera lui Andreas și a Alexandrei și îl văd pe Andreas exasperat. Încearcă să îl legene pe copil, dar acesta tot nu se oprește din a plânge.

— Trebuia să fii tu eroul și să spui că ai grijă de el ! Spun iritată și mă apropri de el.

— Ai venit să îți bați jos de mine sau să mă ajuți ?!

Oftez lung după care iau plângăciosul în brațe. Îl țin la piept cu capul său pe umărul meu, iar o mână mi-o pun pe spatele său. Încep să îl lovesc ușor pe spate, iar acesta parcă se mai calmează.

— Ok, cum ai făcut asta ? Mă întreabă el uimit.

— Simplu. Acum du-te și încălzești laptele.

Acesta scutură puțin din cap și ia o sticlă de bebeluș din geanta cea verde, pe care i-a dat-o acea femeie și iese din cameră.
După cinci minute, acesta se întoarce cu sticluța de lapte și mi-o dă mie.
Mă așez pe pat și pun copilul în așa fel încât pot să îl hrănesc.

— Parcă spuneai că nu îți plac copiii. Îmi spune el așezându-se lângă mine.

— Nu îmi plac. Îi răspund fără să îl privesc.

— Nu prea se vede.

— Am vrut să te ajut, Ok ? Ar trebui să fii recunoscător ! Spun iritată.

O Doamne. Iar zămbetul acela. De ce simt că mi se înmoaie inima când îi văd zâmbetul și gropița din colțul guri ?

— Sunt. Îmi răspunde cu același zâmbet pe buze.

Îmi iau cu greu privirea din a lui și privesc copilul din brațele mele. Nu e chiar atât de rău. Ba chiar se simte plăcut să ai un copil în brațe.

— Presupun că știi că tu o să-l schimbi. Spun amuzată.

— Era de așteptat. Spune el la fel de amuzat ca mine. Știi, nu ai fii o mamă rea.

— Să nu întrecem măsura, vrei ?

— De ce ? Nu vrei să ai copii ?

— Nu. Adică, nu știu. Nu m-am gândit niciodată la asta, dar presupun că nu.

                — De ce ? Mă întreabă curios.

— Probleme... personale. Spun ușor tristă.

Poate că el nu știe, dar eu sunt incababilă să îi ofer iubirea necesară de care are nevoie un copil. Știu câtă iubire trebuie să îi acorzi. Eu nu am avut parte de ea când eram mică, iar asta mă durea mult. Nu vreau ca alt copil să treacă prin cea ce am trecut eu. Uneori mă întrebam, ce am făcut atât de rău încât să mă urască părinții în așa hal. Copilăria este cea mai importantă din viața unui copil, eu nu sunt în stare să îi ofer o copilărie bună.

— Poate că pe parcurs ce timpul trece, o să te răzgândești. Îmi spune el.

— Nu prea cred.