AUDREY
"Vreau să trăiți ca nişte regi şi regine."
De doi ani de zile îmi repet aceste cuvinte, în speranța că se vor adeveri. Un gând aşa prostesc, nu? Am crescut cu doi ani, ar trebui să renunț la astfel de vise, pentru că asta sunt defapt.
De când stau şi mă uit ca proasta pe pereți am ajuns la concluzia că mai bine decât să aştepți scăparea e să ți-o faci chiar tu.
Însă cum este posibil acest lucru? Nici nu ştim unde ne aflăm, singurul lucru ce ne leagă de lumea exterioară e geamul.
În fiecare zi mă uit la peisajul miniscul, format între ramele de lemn. Nu îmi mai trezesc niciun sentiment copacii care se lovesc zgomotos de geam atunci când bate vântul, nici luna care în fiecare seară pare să fie aici, cu noi.
În aceşti doi ani am devenit cineva pe care vechea eu nu ar cunoaşte-o şi nu ar îndrăzni să se apropie de ea. Probabil dacă eram singură ajungeam şi mai rău. Însă nu s-a întâmplat aşa, pentru că Abby mereu a fost lângă mine când am avut nevoie.
Aducându-mi aminte de şatenă, îmi îndrept privirea să văd cum mai suportă şi această zi.
Uitându-se pe geam, pare pierdută în spațiu. Probabil că se gândeşte la cei de acasă, chiar dacă nu am avut relații prea bune cu ei. Dacă nu era domnul Kim ne-am fi certat toată ziua.
Nu consider că băieții sunt nişte persoane rele, însă văzând că noi primim mai multă afecțiune se poate să le fi stârnit gelozia puțin.
Nu am îndrăznit să o trezesc din visare pe Abby, aşa că mi-am văzut de pereții mei, pe care îmi place să-i umplu cu diferite simboluri sau desene când mă plictisesc.
O aură tensionată avea însă să se creeze în cameră când uşa a fost trântită cu putere de perete. Acesta este un obicei de-al lor, vin pe la prânz şi verifică dacă mai suntem aici. Minți deştepte, ce să zic. Dacă nu intrau ei în fiecare zi mă urcam pe pereți şi treceam prin tavan cu o putere supranaturală.
— Gata distracția. spun eu ochindu-l pe brunet.
— Măi fetelor, dar n-ați obosit şi voi cu ironia asta? întreabă el aşezându-se în tocul uşii. Nu vreți să discutăm şi noi ca oamenii normali?
— Ți-am spus că nu suntem aşa de uşor de manipulat. îi dau eu peste nas.
— Blah, blah. Nu am timp de amenințările a două fete cu patru ani mai mici ca mine. Am venit să-ți transmit ție să te pregăteşti, vei pleca puțin undeva distractiv. spune el uitându-se la mine. Azi este ziua cea mare se pare, vă vom da drumul.
— Dar ce-i cu decizia asta radicală? întreabă Abby.
— Credeam că nu o să mă mai bagi în seamă. spune ducându-şi mâna la piept şi făcând pe rănitul. Văd că e din ce în ce mai greu să scot câte o vorbă de la tine.
— Jay, termină cu prostiile. spune Abby plictisită de actoria băiatului. Când plecăm de aici?
— Dar ce aşa mare grabă? I-am zis lui Audrey că trebuie să meargă undeva. După plecați.
— Ar trebui să am încredere în tine? întreb eu ironică. Bineînțeles că nu, aşa că sper să nu fie vreo glumă proastă de a voastră.
Acesta pare să fie amuzat de cuvintele pe care i le-am adresat, deoarece scoate un chicot. Până nu mă văd acasă nu îndrăznesc să sper, poate pare absurd însă nu pot avea încredere în aceşti băieți. Până la urmă sunt cei mai mari duşmani ai domnului Kim, deci şi ai noştri.
Jay iese din cameră după ce a mai zis câteva vorbe pe care nu le-am înțeles, fiind prea prinsă în mulțimea de gânduri ce mi-a acaparat mintea într-un timp impresionant de rapid.
