Capitolul 17

5.9K 379 35
                                    

Stăzile LA sunt atât de pustii în dimineața asta încât nici nu-mi vine să cred. Asta ori indispoziția mea mă face sa fiu total paralelă cu ce se petrece în jur. Azi e una dintre zilele alea când ai vrea să stai în pat, să dai boxele la maxim pe o melodie cântată de cineva care a murit înainte să te naşti tu şi să înjuri actorii din telenovele de la televizor. Doar că nu doar starea mea reprezintă o problemă acum. E ciudat, dar mă simt urmărită şi nu e doar atât. Mă simt privită de cineva, analizată atent şi asta mă infioara şi enervează la maxim. Dar nu am de gând să-mi fac griji fiindcă am altele pe cap acum. Azi ar fi trebuit să mă simt fericită, iubită şi să mă trezesc în brațele celui pe care îl iubesc, fiindcă așa am înțeles că se întâmplă, dar nu! Eu trebuie sa complic treburile şi mai mult decât sunt deja şi s-o fac lată doar pentru că mi-e frică. Mi-e frica să fiu rănită şi rămăşițele sufletului meu să se destrame din nou. Eu nu sunt aşa şi m-am săturat să tot repet asta. Am auzit cândva că iubirea poate crea şi distruge. La mine cred ca prinde doar a doua parte.

Parchez maşina în fața universității şi mă îndrept grăbită spre uşile acesteia. Doar pentru că viața mea amoroasă e un real dezastru asta nu înseamnă că nu mai trec pe la şcoală. Am întârziat şi asta nu prea îmi stă în fire fiindcă tind să fiu punctuală de obicei. Chiar dacă e deabia prima săptămână şi profesorii nu sunt deloc severi eu tot nu vreau să uit de ce am venit aici. Nu vreau să ajung vreo destrăbălată care a fugit de-acasă doar pentru ca să se țină din petrecere în petrecere şi să nu-i pese de şcoală. Vreau sa le demonstrez tuturor că sunt în stare să mă descurc pe cont propriu şi să le rând în nas când se va întâmpla să ajung cât mai sus.

Când intru în clasă observ că profesorul nu a ajuns şi respir uşurată. Pe hol nu m-am întâlnit cu nimeni deşi sunt mai mult ca sigură că draga mea Carolina mă caută peste tot. Nu i-am dat nici un semn de viață de ieri şi probabil că e îngrijorată. Pe deasupra telefonul meu e mort şi probabil că o să plătesc pentru asta mai târziu. Încep să înțeleg de ce nu suporta mama prostiile astea, sunt în cea mai mare parte a timpului inutile. Mă aşez din nou la fereastră pe un rând cât mai în față de data asta fiindcă vreau să fiu atentă la ce spune profesorul. Mai multe chipuri necunoscute mă privesc şi şuşotesc sau râd în tăcere, altele nu se ascund chiar de loc când mă fixează cu privirea și îmi vine să mă ridic și să țip la ei niște vorbe colorate.  Din fericire pentru ei m-am obișnuit să fiu în centrul atenției și nu am de gând să-mi mai irosesc energia rămasă. în plus de la ce spectacol am oferit ieri pe terenul de sport cred că toată facultatea a auzit de mine.

- Ne întâlnim din nou, sălbatico! Vocea cunoscută mă face să mă întorc leneşă în spate.

- Hei, Adam! mormăi eu şi nici chiar moaca surprinsă a şatenului nu mă înveseleşte.

- Cineva a avut o zi grea, exclamă acesta şi eu pufnesc.

-Nici nu-ți poți închipui. Şi ziua e de-abia la început, mormăiturile mele îl fac pe Adam să ridice o sprânceană surprins.

-Tu chiar nu ești în apele tale,nu?

-Ce te-a făcut să crezi asta geniule? ironia mea îl face să zâmbească în colțul gurii.

-De obicei m-ai fi luat la rost până acum. Apropo, îmi pari destul de cunoscută.

-Nu porni pe calea asta, brunetule, îl ameninț eu și el afișează din nou o față curioasă.

-Bine, spune puțin ezitant, dar tu chiar îmi pari cunoscută, să știi!

Enervată de privirea lui ciudată încerc să-l analizez mai atent ca ultima dată. E ceva la el care într-adevăr mă pune pe gânduri. Poate că e din cauza ochilor de un negru misterios pe care mi-i amintesc ca prin vis, dintr-o perioadă îndepărtată, mult prea îndepărtată. Dar nu sunt ochii lui cei pe care mi-i amintesc, ci ai altei persoane, una cu o vocea de înger. Ah, îmi amintesc acei ochii, și acel râs cristalin, acea piele albă. Dar... nu-mi pot da seama cine e acea ființă misterioasă din amintirile mele. Deodată o scânteie îi traversează irișii întunecați și fața îi dă de gol uimirea. Înghite în sec și pare că nu-și găsește cuvintele.

Mi PrincesaUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum