Mi Princesa

Capitolul 9

Ies din gândurile mele și mă urc în mașină mea nouă. Pornesc motorul și ies pe șosea. Fiind zi și un trafic infernal în oraș nu prea mă avânt să-mi arăt talentele. Nu spun că am limita de viteză cât de cât legală, fiindcă dacă cursorul nu depășește 100 km/h nu mă simt bine. Pur și simplu fac slalom printre celelalte mașini din trafic, în urma lui Caro, care a plecat înaintea mea. În nici zece minute ajungem la destinație. Mă uit la înalta clădire din fața ochilor mei și încă nu-mi vine să cred că suntem cu adevărat aici. Parcă e un vis devenit realitate! Am crezut că facultatea, University of California Los Ageles, îmi va aduce într-un fel aminte de academie, dar nu e așa. Construcția mare și impunătoare este făcută mai mult din piatră și cărămizi roșii și în curtea facultății este un benner cu un salut pentru noii studenți. În spate să văd și niște clădiri separate, probabil alte corpuri și cred că văd și un cămin și un teren de football ceva mai la stânga. Parchez mașina lână a lui Caro și observ că și ceilalți au venit. Se pare că eu și Carolina suntem ultimele ca de obicei.

Când ies din mașină o rază de soare mă ia prin surprindere și îmi pun mâna la ochi. Îmi scot ochelarii din geantă și mi-i pun la ochii în timp ce mă uit după ceilalți. Ciudat, nu-i văd pe nicăieri, mă întreb unde or fi dispărut. Închid mașina și mă uit prin jur că să văd dacă îi văd. În afară de ei nu mai știu pe nimeni pe aici și încă din prima zi când am ajuns nu prea mă încânta ideea de a fi singură cuc în masa asta de genii și sportivi plini de sine. Oftez și pornesc în căutarea așa zișilor mai prieteni care cine știe pe unde hoinăresc.

Undeva pe peluza mai mulți tineri stau în grupuri și grupulețe discutând probabil despre vara ce-a trecut. Alți boboci ca și mine s-au strâns la cortul principal pentru nou-veniți și par să se cunoască mai bine. Eu nu vreau să merg, nu am nevoie de prezentare specială și spun asta fiindcă deja văd câteva privirii curioase și fețe pe care mi le amintesc de la petrecere și un rânjet mândru îmi apare pe buze. Am zis eu că mă vor ține minte....

Deodată văd o minge cum vine direct spre mine și mă întorc din reflex prinzând-o la timp. Era o minge de rugby și îmi amintesc că am citit că universitatea este destul de renumită pentru echipele sportive pe care le are, mai ales la football american. Un băiat blond, cred că posesorul mingii, aleargă spre mine cu un zâmbet mult prea prietenos pe față și eu ridic o sprânceană când îl văd. Tipii mult prea pozitivi îmi provoacă greață.

-Hei, ce reflexe bune! zice el și eu aprob plictisită din cap, înmânându-i mingea.

-Dacă spui tu, mormăi total dezinteresată.

Tipul ia mingea și pare că zâmbetul lui nu se clintește nici o clipă. Mă uit la el din cap până în picioare și strâmb din nas. Tipul e destul de înalt și cred că e mai mare decât mine. Este îmbrăcat lejer, cu niște bluzi negri și un tricou care pare o parte dintr-un echipament sportiv. Are părul blond auriu și ochii verzi spălăciți. Dacă aș face un scenariu pentru el, aș zică că e genul băietului cuminte care se poartă frumos cu fetele, are cele mai bune note și e prietenul și iubitul ideal pentru orice fată. De asemenea este și căpitanul unei echipe de rugby și probabil că își face școala mândră cu toate cupele câștigate. În timpul liber stă cu prietenii lui și aș zice că nu are prietenă fiindcă nu a avut timp de una până acum, dar văzând-o pe tipa cea nouă și misterioasă crede că și-a găsit sufletul pereche și că vor trăi fericiți împreună până la adânci bătrâneți. Pe scurt.... îmi amintește de soră-mea și de asta tipul îmi displace...

-Deci, spune el și își plimbă mingea în mână, eu sunt Nick.

-Kaily, mormăi și în continuare îl privesc dezinteresată.

-Kaily, deci! spune el vesel. Ce nume drăguț! și acum îmi face scârbă. Ești boboacă nu-i așa?

-Sunt anul întâi la arhitectură! nu spun asta pentru că aș vrea să fac conversație, ci o spun pentru că pur și simplu îmi place să mă laud.