Mi Princesa

Capitolul 1

-Domnișoară, trebuie să vă treziți! Domnișoară! o voce enervantă mă trezește din somn și din instinct îmi vine să-mi apuc perna și să i-o arunc în față.

Când deschid ochii, însă, realizez că nu mai sunt în camera mea și cea care mă trezește nu e nici mama nici cealaltă scorpie. E doar o stuardesă obosită care vrea cu disperare să mă dea cât mai repede afară din avion ca să poată să intre în pauză. Mă ridic de pe scaun îmbufnată și îmi iau geanta de mână. Îmi dau ochii peste cap când  văd că tipa e încă acolo, stând așa ca o păpușă și zâmbindu-mi fals. Pff! Urăsc genul ăsta de oameni, cu ei am trăit toată viața și nu am chef să dau de ei și în celălalt capăt al lumii ăsteia nenorocite. Trec pe lângă ea indiferentă coborând din avion și fiind întâmpinată de soarele strălucitor de pe cer.

Ah! Los Angeles, locul unde voi locui pentru următorii 6 ani. Doar eu, soare, plaje, cluburi și arhitectură. Să le văd lor fețele când voi fi cunoscută în toată lumea pentru proiectele mele. Atunci se va întoarce roata! Vor vrea ei să spună că sunt fiica lor, dar va fi prea târziu.

În aeroport toți oamenii par la fel, grăbiți, îmbufnați și cu nasul în telefoanele lor super performante. Niște roboți, de-acolo de unde vin eu să ai propriul tău telefon însemna multă bătaie de cap și câțiva oameni sus puși, la etajul trei. Și înainte să mă catalogați ca țărăncuța Miruna venită de la mama naibii în praznic într-un oraș mare vă spun că sunt de fapt fiica unui familii destul de înstărite, doar că mama mea are ciudata obsesie să trăiască fără nimic....cum să zic....fără nimic normal. Dap, pot spune că provin din cea mai bogată familie din Londra, deși dacă îmi auzi numele nu știi de unde să mă iei. Cu toate acestea eu nu m-am ales decât cu o carte veche și un colier cam la fel de vechi. Viața e dură, mai ales când ești geamăna mai mică, dar să lăsăm asta. De acum viața mea se va schimba radical și nimic nu mă mai poate opri!

Încep să mă amestec printre oameni, înjurându-i pe câțiva care pur și simplu nu înțeleg ce înseamnă să se dea din drum. Mă uit pe semnele atârnate de tavan, căutând cu disperare ieșirea din aeroportul ăsta gigantic. Agh!

-De ce e atât de mare, și unde naiba e  ieșirea aia idioată din aeroportul ăsta tâmpit! țip și un tip își ridică privirea din telefon privindu-mă nedumerit. Ce, am față de oaie? Vezi-ți naibii de telefonul tău și lasă-mă în pace!

Imediat își ia trolerul și pleacă în direcția opusă. Eu mă întorc la încercarea de a ieși din locul ăsta gigantic. Acum, pe bune, ar trebui să pună și ei un semn. Ce-i asta? Îmi continui pledoaria mentală în timp ce o iau într-o direcție la întâmplare. Undeva tot trebuie să ajung, nu?

Dintr-o dată simt cum ceva se lovește de mine și mă dă un pas în spate. Nedumerită mă uit în jur, dar un suspin se aude de pe podea și când mă uit acolo mă bufnește râsul. O cascadă de păr de un roșu sângeriu stă risipită pe toată fața unei fete. Pare mai mică ca mine, are pielea ușor bronzată și niște haine destul de subțiri. Ar cam trebui să mă obișnuiesc acum că nu mai sunt în Londra. Încă un geamăt de durere se aude de la fată și eu mă aplec să o ajut.

-Ești bine? o întreb și ea dă din cap.

Își dă părul de pe față și rămân mută. Avea o față micuță, rotundă și bine conturată, cu niște buze subțiri și ușor rozalii. Dar ochii...  Ochii ei sunt de un căprui intens, exact ca ciocolata. Acești ochii...de ce-mi par atât de familiari?

-Hei! Mă auzi? spun eu și ea clipește des ca trezită dintr-o transă.

-O da! vocea ei... Îmi pare atât de rău! Nu mă uitam pe unde merg și apoi buff! spune dintr-o suflare și apoi se ridică în picioare.