Kemono-Bestiile(SasuSaku FanFic)

Capitolul 19

Înapoi, de la capăt.

-Cât mai avem?... Sasuke? am întrebat printre răsuflările ce-mi îngreunau mersul.

-Încă puțin... Dar putem lua o pauză, dacă dorești?

În acel moment hotărâsem să ne oprim din drumul nostru spre Konoha. Umblasem până în ziua aceea două săptămâni, și aveam să ajungem în curând. Vremea era fabuloasă cu un cer albastru și curat, dominând un soare radiant, ce împestrița pădurea cu razele sale, înfipte printre ramuri. Fiecare gând se pierdea în câte un colț umbrit, iar fiecare mișcare se rătăcea în substanța peisajului, nelăsând decât o vagă urmă ce amintea că, în acele locuri, nu cu foarte mult timp în urmă, a fost cineva. Și, așezându-ne la poalele unui copac, am început să ne îmbălsămăm în aerul proaspăt, dând, astfel, la o parte fiecare neliniște din sufletele noastre.

-Ne odihnim puțin, pe urmă pornim din nou, bine? Mai avem doar o jumătate de ceas până să zărim porțile satului.

-Da, Sasuke-kun.

Am așteptat așa pentru o vreme, apoi, ridicându-ne pe rând, am pornit cu aceeași pași spre sat. El mergea fără să scoată vreo vorbă și fără, nici măcar, să obosească. Însă, eu rămăsesem de mult fără vlagă. Am stăruit așa, însă, un timp, până când am început să-mi simt mintea în delir. Mă pierdeam cu firea, odată ce se apropia și prânzul și, totodată, căldura tot mai mult. Simțeam cum fiorii mă cuprindeau, aidoma unor curenți, ce se resimțeau seci, insuportabili. Și deveneau din ce în ce mai persistenți și mai puternici, de aș fi zis că aveam să mă despic în bucăți sub căldura caniculară a acelor vremi.

Am cugetat pentru un moment să-l privesc din spate, în timp ce figura sa umană devenea tot mai șterpelită și mai neuniformă, vaporizându-se fără urmă. Cu toate acestea, niciun resentiment nu părea a-mi ruina conștiința, știusem însă că mă pierdusem deja. Atunci, nu mai puteam desluși decât pe, însăși, mărețul Agon, în al cărui Rai îl avea pe Lucifer conducător. Totul îmi părea luând foc, ca apoi să se transforme într-un praf des și aurit. Nimic nu mai era la norma sa, la însăși natura sa, ci doar deșertul în care furtunile de nisip nu ezitau să facă asalturi.

Darnică e toamna,

Frumoasă, bogată.

La inimă, la suflet

Mi-a pus, din plinul ei.

Natura din tine

Se lasă rugată,

Abia când rodu-i putred,

A-i da, ce azi nu vrei.

Era scris pe luncile roioase ale acelei lumi deșertice. Abia atunci îmi putusem imagina viața în însăși esența sa universală. Gândindu-mă involuntar la revelația prea-aglomerată de regretele mele aiurite, venite de nicăieri, mi-am redeschis ochii. Atunci, totul devenise din nou clar. Ajunsesem într-un final în Konoha și eram sigură că totul avea să se sfârșească, de la cel mai negru gând, la cea mai adâncă rană.

-Fugiți! Fugiți, măh!

Dintr-o dată, toată Konoha fu asaltată de oameni ce se zbăteau să ajungă la porți. În insidiosul peisaj, am reușit ajunge acasă, unde m-ar fi așteptat Ino cu Sarada, împreună... Însă, descoperind doar niște ruine și pe Ino, buimăcită de praful ce se zburli asupra noastră. Sarada nu era, iar la cei 3 anișori ai săi, gândul mi se înnegri cu fiecare secundă ce trecea, neștiind unde ar putea fi. Sasuke rămase tăcut, se uita în jur, la tot ce a însemnat odată Konoha. Nu rămăsese nimic neatins.

-Ino, ce s-a întâmplat?

-Akatsuki a atacat satul... Dar, Sasuke, tu nu erai...

-Unde s-au dus?

-Ah, nu știu... Însă, Sakura, Sasuke, sunt pe urmele Saradei!

În acel moment, întorcându-mă alarmată spre Sasuke, îmi pierdusem cumpătul și răbdarea. Nu știam cum să reacționez. Începusem să mă fâstâcesc, umblând ca nebună și frecându-mi mâinile ce transpirau, a-nevoie.

-Sasuke, dacă Sarada e cu ăia? Ce facem? Unde să ne ducem?

Acesta mă privi calm, și, totuși, imprevizibil deoarece mintea sa era departe. Apoi, revenindu-și, îmi cuprinse mâna, vrând să-l urmez:

-Vino cu mine!

Ieșind din sat, ajunsesem într-o zonă de luminiș. Așteptam, fără vreun motiv. În mine sentimentele creșteau tot mai mult, deveneau tot mai intense, acaparându-mă. Nereușind să-mi controlez neliniștea, încercam să mă dumiresc cu ceea ce se întâmpla. Mă avântam dintr-o parte într-alta, frecându-mi palmele și ștergându-mi fruntea, adesea pentru a nu lăsa sudoarea să se prelingă. Sasuke nu acționase, ci doar aștepta, lăsându-mă să mă desfășor în voie. Urmase apoi un moment de neatenție în care simțisem prezența cuiva.

-Bine ai venit, Sojiro.

Auzindu-i numele, sărisem în fața celor doi ca un ghemotoc. Fusesem uimită să-l reîntâlnesc pe Sojiro care, prin surprinderea mea, îl cunoștea foarte bine pe Sasuke.

Cei doi începură să vorbească. Eu nu mai cugetasem să întreb ceva, doar priveam indignată spre aceștia. Plăuiserăm într-un final să o luăm pe căi diferite, eu cu Sojiro într-o zonă sigură, iar Sasuke după Sarada. Pentru început, m-am opus, fiind apoi convinsă să-i urmez pe cei doi.

Plecând cu Sojiro în zona de vest a pădurii, am stăruit cu gândul spre Sasuke și Sarada. Atunci, mintea nu reușea decât să zburde într-un anume loc, iar fiecare gând devenea tot mai restrâns și mai stabil. Devenisem, încetul cu încetul, marioneta idioțenii mele, ținută încă în viață de un puls ce devenea tot mai pășiș.

Era atâta ger, că umbra se alipea de corp mai bine

,Era atât de întuneric, că umbra se strângea în mine,

Era atâta moarte, încât umbra de suflet și acum se ține.

Cu cât noaptea izvora tot mai adânc în lumea noastră, cu atât sufletul părea a mi se rătăci tot mai mult. Fiecare lucru îmi deveni egal în toate. Eu? Doar o umbră, cum obișnuiam mereu să fiu... Acum, nimic nu mai rămăsese uman în mine, de parcă tot ce însemna filosofie în mine se transformase într-o simplă radiografie trecută și uitată într-un registru vechi. Însă, oricât de multe date vor fi puse în aceste destine efemere, cu atât mai multe accepții își vor regăsi geneza în sufletele înnoite. Și, de oricâte putpuri va avea nevoie lumea ca să se resemneze ca și creație divină, istoria acestora se va conserva la fel de bine în însăși pământul. Știu că nu va conta ostilitatea acestor vremuri și rațiuni, n-am să am de gând să mă prefac în marioneta puterii și a dorinței, ce nu face decât să evișcereze umanitatea. Nu contează pentru mine dacă va trebui să aștept până mor, n-am să mă clintesc până n-am să-i revăd pe cei doi, puii mei!