Kemono-Bestiile(SasuSaku FanFic)

Capitolul 3

Bucățica mea!

Mâinile lui rigide îmi strângeau cu putere brațele. Durerea persista de fiecare dată când acesta încorda mai tare. Nu mai puteam rezista. Durerea îmi aducea dorința de a mă tăvălii prin frunzișul umed al acestui timp și al acestei vremi. Mă uitam în jur, încercând să dau ochii cu o idee care să mă scoată din strânsoarea acestui animal. Însă, totul era în zadar. El era prea puternic pentru mușchii mei. Eu eram prea slabă pentru furia sa. Eram ca două forțe ce se respingeau, astfel mie mi-era prea frică, iar el se plictisea prea tare. Adevărul este că sunt o umbră pe acest pământ. Un obiect nefolositor, fără nicio forță și fără niciun scop. Mă modelez în spatele altor oameni, încercând să mă ascund pentru siguranța mea... exact ca o umbră! Un nimic neînsemnat, un catâr ce a fost cărat de alți oameni. O pacoste ce a stat în schinarea unor oameni care meritau mai mult de la mine. O anonimă ce a stat atâția ani după fundul lui Naruto, cerându-i să facă imposibilul. Tot ce făceam era să-i cer să-l aducă pe Sasuke înapoi, nu conta dacă el chiar se va întoarce sau nu. Mi-am bătut joc într-un mod inconștient de oamenii ce s-au oferit să-mi fie camarazi în lupte, prieteni și care, mai mult decât orice, s-au oferit să-mi fie familie. N-am avut pe nimeni lângă mine și n-am știut cum să apreciez ce am. Nu m-a învățat nimeni! Nu a avut cine să mă învețe! Părinți n-am avut, iar prietenii îmi suflau prea mult în fund pentru a știi ce înseamnă să apreciez. Până atunci credeam că este normal acest fenomen. Mă credeam în centrul atenției doar pentru că eram orfană, uitând că Naruto trecea prin aceeași durere. Mă credeam în aceeași postură cu Sasuke, dar nu era nici de cum așa. El era puternic și lupta pentru ceea ce a pierdut. Naruto făcea același lucru, lupta pentru ceea ce a pierdut și, ceva mai important, lupta pentru ce avea. Pentru a nu pierde iar! Poate acesta a fost, de fapt, adevăratul motiv pentru care a luptat pentru Sasuke. Nu eu, ci Sasuke! Acesta i-a fost ca un frate, o rudă cu care și-a petrecut anii în academie. Un camarad la care ținea nespus de mult. Eu doar mă foloseam de Naruto, ajungând să cred că o face pentru mine, dar știu c-am greșit în legătură cu asta. Până acum nu mi-am dat seama, dar puterea aceasta nu o pot înfrânge, deșii suntem în aceeași postură cu același trecut. Diferența este că Sasuke și Naruto au vise, vise adevărate ce eu nu am avut curaj să le urmez. Am fost și, cu siguranță, voi rămâne în continuare o umbră rușinoasă pe acest pământ!

Gândurile s-au încâlcit. Era imposibil de deslușit ceea ce aveam în minte. Prea multe regrete, prea multe scuze ce mă duceau tot mai jos și prea multe relevări ce-mi aduceau morala sub pământ. Mi-era rușine să mă gândesc la mine și la postura în care mă aflam. Cu siguranță eram de râsul târgului. Deveneam tot mai slabă cu fiecare secundă în care mă dezumflam în fața lui Sasuke. Mi-era chiar rușine față de el. Avea să se pună cu o legumă ca mine. Strânjenitor! De-a dreptul patetic! Mă înmuiasem și așteptam ca acesta să-și facă mișcarea finală și să se termine totul! Așteptam moartea ca și cum aș fi așteptat Crăciunul. Deja îmi veneau idei: "Cum este oare Iadul? Dar Raiul? Unde voi ajunge, Doamne? Iadul? Sau Raiul?". Pe de-o parte aceste gânduri mă linișteau, dar pe de altă parte îmi ofereau remușcări usturătoare. Mă gândeam la ce va fi după ce mor și ce ar putea fi dacă nu aș murii. Mii de întrebări se încolăceau prin sertărașele minții mele. Eram într-o dezordine cumplită. Nu mai înțelegeam nimic. Nu mai știam la ce mă gândeam și de ce mă gândeam acolo. Eram într-o lume paralelă, parcă pierdută pe o hartă nulă, fără vreun punct de reper, fără puncte cardinale și fără drumuri care să ducă undeva. Eram într-o lume de nimic unde era nimic. Inclusiv eu eram un nimic. De fapt eram un nimic ce se plimba prin nimic. Nici eu nu înțelegeam ce eram eu și ce căutam acolo. Probabil acesta este locul unde vin umbrele. De aceea nu pot vedea nimic și pe nimeni! Pentru că suntem toți nimicuri ajunse aici unde nu ne putem recunoaște nici măcar pe noi înșine. Aici tot ce poți să faci este să mergi în gol, să cazi în gol, să te uiți în gol, să te gândești în gol și să faci parte din acel gol, fiind bucata lipsă ce o formam pe acest pământ.